Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

„Împăratul e gol”, dar pe dinăuntru. Disperarea - personalizată - a politicului


Bogdan Ghiu

Joi, 03/05/2007 - 16:54
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Perioadele electorale din orice democraţie, fie ea matură, decrepită sau tînără, snt la fel, se aliniază tot mai mult, precum planetele. Sînt nişte perioade oribile pentru că sînt false, exacerbate, artificiale, constituind încă, în simţirea şi viziunea multora, golul central în jurul căruia se învîrte roata, „hora”, „ritornela”, re-frenul oricărei vieţi democratice. „Întoarcerea” fals, forţat ritualică „la popor”, la momentul pretins zero al re-„constituirii suveranului”, cum ar fi spus Rousseau, prilejuieşte (sau mai degrabă provoacă, declanşează, forţează, „moşeşte”) o trezire care este, de fapt, o recădere în copilărie, în naivitate, în încrederea oarbă: în aşa-numita „stare de natură”. Din acest punct de vedere, ar fi de studiat în ce măsură perioadele electorale nu reprezintă cumva mai degrabă o ieşire din politic, o cădere reglementată în afara politicului decît momentul forte, de vîrf, al politicului în înţeles democratic, aşa cum apare el accentuat tot mai insidios în vremea din urmă. Alegerile provoacă în mod „controlat” haos. „Întoarcerea la popor” a politicienilor, cel mai adesea pentru a-şi re-obţine mandatul, re-infantilizează corpul cetăţenesc, trezindu-l din somnul „vieţii civice” doar pentru a-l „întoarce” la stadiul construit-„natural” de „popor”.

Tot mai mult, tot mai apăsat, alegerile sînt, de fapt, referendumuri, mai exact: plebiscite. Din acest punct de vedere, Traian Băsescu a simţit, a intuit, ca animal politic supradotat instinctual (iar unul dintre principalele instincte „amimalic”-politice este, deşi puţini sînt cei gata s-o recunoască, tocmai mimetismul, minciuna utilă) cel mai corect. Între momentul cînd a spus că, dacă va fi suspendat de parlament, va demisiona pentru a merge la alegeri şi „marea răzgîndire”, cînd a spus că nu mai demisionează, preferînd totuşi să se „întoarcă la popor”, dar prin mecanismul referendar, nu este nicio contradicţie: alegerile sînt, de fapt, tot mai mult, nişte referendumuri, nişte plebiscite. Se reînnoieşte oare cu adevărat clasa reprezentaţional-politică la fiecare alegeri? Nici pomeneală. Clasa politică rămîne aceeaşi, dar revine la „popor” ca să-şi reînnoiască mandatul. Alegerile nu sînt, cel mai adesea, decît simple reînnoiri ale mandatelor, „reîncărcare a cartelelor” electronice de decizie cu încredere populară. De ce-ar fi demisionat preşedintele, cînd „poporul” este cel care trebuie, de fapt, să „demisioneze” democratic, cedîndu-şi, „delegîndu-şi”, cum atît de frumos ne asigură „ficţiunea juridică” a sistemului democratic, votul? Aşa se explică caracterul puternic electoralist, cu campanie şi tot tacîmul, al apropiatului referendum din Romînia. Căci, invers privind lucrurile, alegerile ar trebui să fie, cel puţin implicit, (trăite) şi (ca) nişte referendumuri, susceptibile nu doar să redistribuie puterea, refăcînd-o din etern acelaşi „material uman”, ci s-o şi restructureze, corectîndu-i mecanismele de funcţionare-exercitare.

O dată la patru ani (de regulă), alegerile revin, ciclic (înlocuind şi spoliind simbolic ciclicităţile natural-cosmice, şi „cosmicizînd”, re-sacralizînd în felul acesta corpul amorf, inert al vieţii „civile”), asemeni Olimpiadelor. Dar asemeni unor Olimpiade pe dos, cînd, în loc ca războiul să înceteze, ca ostilităţile (starea de război permanent din care se hrăneşte, sublimat, orice „pace socială”) să fie suspendate, se întrerupe, din contră, pacea, şi oamenii redevin războinici, „partidele” şi candidaţii reîmpărţind naţiunile în triburi. În perioadele electorale, se reinstaurează, controlat, codificat, sfînta „teroare revoluţionară”. Alegerile, perioadele electorale reprezintă revizitări, psihodrame ale unor reparcurgeri constituţional asistate, asemeni unor Saturnalii, a tuturor fazelor reconstituirii victorioase a tuturor fazelor mitului democratic: haos/ordine. De aici, tot „sacrul” de substituţie al politicii.

Am spus „psihodramă”, şi nu am făcut-o întîmplător. Alegerile sînt dramaturgii, haos anume, curativ provocat în vederea refacerii ordinii. Pentru cine a trecut, ca noi, prin decenii întregi de totalitarism, ar trebui să fie, mai mult ca pentru oricare altă naţiune, limpede: se poate, vai, trăi şi fără alegeri, fără esenţiala „mască” democratică; se poate trăi foarte bine şi „direct”, fără „ocol” democratic. Alegerile sînt, însă, utile şi pentru că sînt terapeutice: prilejuiesc şi provoacă dezlănţuiri, „obiectivări” (imediat date uitării), „anamneze”, regresiuni, „transferuri” şi „contratransferuri”. De aici, „necesitatea structurală”, inevitabilitatea „populismelor”.

Într-un recent editorial din Dilema veche, intitulat „Despre (ne)încredere”, Andrei Pleşu reia şi aplică la „cazul de manual” pe care l-ar reprezenta, în cazul de faţă, Romînia (aşa cum a făcut-o, de altfel, în nenumărate cazuri, începînd cu însăşi Revoluţia din Decembrie, care se predă de atunci, împreună cu primul Război din Golf, ca exemplu-tip, tocmai de aceea excepţional, a ceea ce se numeşte „manipulare mediatică”), o analiză dintr-o carte recentă a profesorului francez Pierre Rosanvallon (tot în bietele minţi occidentale ne-a rămas speranţa ca să putem să ne înţelegem pe noi înşine, „ştiinţa politică” romînească n-a reuşit, după 17 ani, să depăşească nivelul jurnalisticii şi al „analismului” de talk-show!). Binomul extremelor populism/”impolitique” (termen tradus, aproximativ, pur mediatic de Andrei Pleşu prin „lehamite”, deşi simplu, „impolitic”, ar fi fost mai academic, deşi mai puţin jurnalistic: nu este oare şi acesta un semn, discret, al demisiei intelectualilor romîni întru facilitate mediatică? Acolo unde gînditorul francez creează un termen extrem de sugestiv, inventînd, poate, un concept filosofic, gînditorul romîn se mulţumeşte să reducă, anulînd creaţia la ceva deja-spus, deja-folosit; uite de ce prefer să traduc cinstit şi umil, pe faţă, nu indirect, mascat, servil, aşa cum este tradiţia pe la noi, unde intelectualii s-au obişnuit să preia şi să profite de creaţiile altora în loc să pună osul şi să transpună, onest, originalul; cîte faime intelectuale şi „capitaluri simbolice” nu s-au fabricat şi se fabrică încă la noi din astfel de „ţmprumuturi” la negru, speculate gras fără achitarea niciunei dobînzi către banca – de date – de origine!...), despre care profesorul francez spune că ameninţă tot mai mult trăirea civilizată a democraţiei, binom pe care Andrei Pleşu îl traduce prin tensiunea dintre „credulitatea disperată” şi „demisia civilă”, nu reprezintă o noutate, un pericol nou apărut, din imanenţa democraţiei, la orizontul acesteia. „Credulitatea disperată” şi „demisia civilă” reprezintă însăşi momentele structurale ale democraţiei „normale”, nu nişte derive ale acesteia. Şi ele zburdă neapărat împreună. Democraţia - iar cînd spunem „democraţie” spunem, atenţie, automat, „democraţie parlamentară”, de „democraţie prezidenţială” nu am auzit nici în vis, sau poate doar acolo, dar un vis colectiv: „prezidenţialitatea” ar trebui privită mai degrabă ca o reminiscenţă pre-democratică a democraţiei (iar „prezidenţialismul”, în consecinţă drept o variantă abia edulcorată a populismului), orice preşedinte, tare sau slab din punct de vedere constituţional, este în acelaşi timp un reziduu şi un supra-simbol, o supracodificare a „suveranului”, care este obligatoriu colectiv (în sensul în care, în Contractul social, Rousseau vorbeşte, de asemenea, de faptul că orice cetăţean contractează şi „cu sine însuşi”, nu doar cu ceilalţi) -, democraţia, aşadar, este tensiunea, „golul” permanent şi organizarea din jurul polului „credulităţii disperate” şi al „demisiei civile”. Sfera democratică este o elipsă. Scolastic, dacă tot e vorba să gîndim în termeni de „manual”, am putea spune că alegerile (pe care politicienii le virează spre plebiscit, dar pe care cetăţenii, în schimb, ar trebui să le transforme - şi - în referendumuri, punînd sub semnul întrebării, întru corecţie şi ameliorare, atunci cînd e cazul - şi întotdeauna e cazul! -, însuşi sistemul ca atare) reprezintă momentul normal-democratic al „credulităţilor disperate” (la plural) - disperate însă de ce? Tocmai din pricina „demisiei civile”, în care, repet, nu trebuie să mai vedem doar o deviere, o hiperbolă, o ameninţare, dinăuntru, a democraţiei, ci regimul firesc de funcţionare al vieţii democratice, de exercitare între două alegeri a mandatelor politice obţinute prin alegeri, adică tocmai în starea (şi prin mecanismele) „credulităţii disperate”. Ideea, implicită, că democraţia funcţionează, de fapt, în realitate, bine, normal, corect, mulţumitor, dar că, din cînd în cînd, vină cînd personală, cînd colectivă, din sînul ei răsare, pentru a se „profila la orizont”, pericolul îngemănat al binomului populism (Rosanvallon)-„credulitate disperată” (Pleşu) vs. „impolitique” (Franţa)-„demisie civilă” (Romînia) (scor 1-0: tradiţionala funcţionare centru-periferie s-a tradus, azi, „digital”, iar „digitalizarea” contemporană nu este decît numerizarea Tradiţiei…), nu reprezintă decît un deziderat pios. Cele două „pericole” nu reprezintă stări degenerative ale unei democraţii altfel „bien portante”, bolnave de o americană sănătate, ci funcţionarea de fapt, în regim de normalitate, a sistemelor democratice. Alegeri, adică populism(e); exercitare a mandatelor, adică „demisie civilă”. Presa este singura care veghează, dar, trezindu-se în mîini cu această nesperată putere, a trecut la conducere („baby, you can drive my car”), speculînd viaţa publică ca spectacol şi ca afacere. Presa, trasnsformată în mediatic, acţionează tocmai în golul, în „vacanţa” dintre populism şi demisia civică, servindu-se însă doar pe sine, profitînd de divorţul dintre politic şi „popor”, deviind şi alterînd însuşi politicul, care a devenit tot mai mult, nu întîmplător, o afacere, o chestiune de „imagine” şi de marketing: un fenomen de corupţie structurală, deci.

Adevăratele pericole, adevărata noutate în materie de posibile disfuncţii şi „derive” ale democraţiilor mi se pare a fi însă altele, la rîndul lor intim legate. Este vorba, în primul rînd, de stricarea simetriei, sau de accentuarea pînă la ruptură a disimetriei funcţionale dintre cele două „momente”, dintre cei doi „poli structurali” ai democraţiei. „Demisia civilă” este tot mai puţin resimţită, în vreme ce atracţia populistă este tot mai marcată. Simţim tot mai mult şi tot mai pregnant populismul, dar simţim tot mai puţin şi mai slab „demisia” care îi corespunde şi care îl hrăneşte. Primul ne pune probleme pentru că se vede, îl remarcăm pentru că există, tocmai, în regim de supra-marcare, cea de-a doua, nu: nici n-o percepem, ca moment negativ, de lipsă, de absenţă, ce este. Populismul este un super-eveniment, demisia, un non-eveniment.

Şi aceasta, cred, pentru că, în al doilea rînd, populismul, altfel (şi mai corect, mai tehnic, mai „euristic”) spus, „electoralismul” care tinde să asedieze întreaga viaţă politică, reprezintă, la nivel „meta-”, disperarea de fond a însuşi politicului tradiţional-democratic, care se vede sub- şi supra-minat de evoluţiile de fond ale vieţii postmoderne. Viaţa democratică s-a dezvoltat în cadrul statelor naţionale. În faţa globalizării capitaliste, tehnologice şi mediatice, în faţa informaţionalizării, deci a efemerizării şi a precarizării, a „instabilizării” de fond, dacă se poate spune aşa, dacă mai există vreun „fond”, a societăţilor, „internaţionalul” se dovedeşte un vis imposibil, un simplu bricolaj fantasmatic (vezi ONU), o simplă ficţiune de tranziţie, spre altceva, încă nici măcar întrevăzut, prefigurat. În aceste condiţii de criză în care se vede pus, în momentul de faţă, politicul tradiţional-modern (care, o dată în plus, îşi dovedeşte imensa fragilitate, deci imensa valoare), căruia literalmente îi fuge pămîntul („referenţialul”) de sub picioare, „demisia civilă” reprezintă mai curînd faţa negativă a unui semn pozitiv (atenţia oamenilor îndreptată în alte direcţii), iar populismul, faţa reactivă, supra-semnul unei încercări de recuperare a politicului: la mutaţiile lumii contemporane, care ameninţă să-l lase fără obiect, politicul tradiţional-modern-democratic reacţionează prin supracompensare, forţînd atenţia electoratului prin prestaţii enorme, încercînd să profite (sau să ţină pasul) cu „societatea spectacolului” care, deja, se zbate să se de-masifice. Populismul este hiper-reacţia la pierdere a politicului, care a rămas în urma „lumii” şi care caută să se agaţe de formele sale vechi, nefăcînd însă decît să se auto-ruineze, să se auto-deconstruiască accelerat. În politicul de tip tradiţional-modern-democratic, criza cea mare este, nu întîmplător, aceea a colectivului. Nu numai „semantic”, „referenţial” (adică pe verticala „reprezentării”), ideea tradiţională de reprezentare politică (devenită semiotică pură) este (pusă) în criză de evoluţiile din imanenţa societăţii, ci şi din punctul de vedere al „sintaxei” democratice înseşi, al compunerii şi compoziţiei „puterilor”, sistemul democratic suferă, începînd să nu-şi mai fie evident sieşi. Dispare, tot mai mult, ideea de reprezentare colectivă, de agregare colectivă a reprezentării colectivelor: parlamentele, de exemplu. Populismului, căruia, mai drept şi mai tehnic, ar trebui să-i spunem, dacă tot trăim în Romînia croind „axe” cu America, prezidenţialism, reprezintă o ultimă tentativă, evident disperată, a politicului democratic în faza lui modernă, de a recupera terenul pierdut prin „regrupare” defensivă sub forma personalizării şi a monocentrării puterii performative. Paradoxal sau nu, populismele încearcă, disperat, să figureze o traducere, evident inabilă şi retardată, inadecvată şi inaplicabilă, alienantă, la hiper-individualismul contemporan. Este, însă, doar faza ultimă a unui proces istoriceşte terminat, tocmai de aceea paroxistic. Un eminent personaj politic de talia lui Traian Băsescu este de domeniul trecutului nu (în primul rînd) pentru că, aşa cum el însuşi a „dat lovitura” electoral, mărturisindu-se, retoric, „comunist”, ci - sînt convins, pun, istoric, pariu - pentru că umanitatea contemporană se lasă tot mai greu reprezentată (politic, mediatic, artistic etc.) unitar, personalizat. Globalizarea produce, aşa cum spuneau Hardt şi Negri, un „imperiu fără împărat”, un „imperiu fără imperialism”, un cîmp mondial de imanenţă fără posibilitate de transcendenţă (politică). Doar aparent Statele Unite conduc, din această perspectivă, lumea; ele nu fac, de fapt, cu enormu-le potenţial, decît să se zbată s-o controleze, luptînd (candidînd prin mijloace tocmai de aceea masive, extreme) la ocuparea locului gol al Împăratului. „Împăratul e gol”, azi, nu doar la suprafaţă, ci pe dinăuntru: un simplu golem.

Altfel ar rămîne de neînţeles aberaţii, disperări electoraliste precum cele, foarte recente, ale candidatului francez Nicolas Sarkozy, de exemplu (care bine ar face, spre trezirea şi reintrarea Franţei în jocul policitii mondiale, să cîştige: prea mulţi ani de socialism fără stîngă, ţşn Franţşa; şi oricum stînga nu pentru a guverna e făcută), care duminică, 29 aprilie, într-un imens şi, vai, emoţionat, prea emoţionant-popular discurs ţinut la, nu întîmplător, Palatul Sporturilor din Bercy, situat pe „perifericul exterior” al Parisului, nu s-a dat înapoi să incite la sacrificarea a nu mai puţin de 40 de ani de istorie franceză şi, tocmai, mondială prin „lichidarea moştenirii lui Mai 68”. Cîtă lipsă de realism, cîtă disperare a politicului trebuie, iată, să suporte, să îndure, incarnînd-o, un politician dacă este gata să se războiască cu istoria, rescriind trecutul, bun sau rău, dar definitiv. Sec, Daniel Cohn-Bendit i-a răspuns lui Sarkozy, fără a fi fost nevoit să se întrebuinţeze (intelectual) prea mult, atît de slabă, de, repet, disperată (puterea cu orice preţ!), de sfîrşită era poziţia candidatului de dreapta: „A spune că trebuie să lichidăm Mai 68 e ca şi cum ai spune că trebuie să lichidăm suprarelismul”. Tragic de corect! Pierderea de viteză şi de teren în care se află politicul modern-democratic, şi pe care populismele încearcă să le recupereze, produc astfel de orbiri, astfel de excese, astfel de pierderi sau de sacrificări conştiente ale simţului realităţii.

Cîtă deosebire, şi nu doar de personaje, ci de epocă, între „discipolul” Sarkozy şi „maestrul” Jacques Chirac, care va rămîne în istorie cel puţin pentru un mare gest al său: acela de a fi recunoscut responsabiltatea statului francez în exterminarea evreilor, după ce absolut toţi preşedinţii anteriori ai Franţei, inclusiv socialistul Mitterrand, refuzaseră să facă un astfel de gest.
Chiar, à propos: la îndemnul şi sub impulsul preşedintelui temporar suspendat (tranziţie după şi în tranzişie) Băsescu, Romînia (cine anume, de fapt: statul romîn, preşedintele Băsescu personal, clasa politica, „pătura” intelectuală? Cine a fost/este subiectul acestui act perfomativ, al acestui „speech act” creator de, nu întîmplător, inconsistentă realitate care este mult discutatul „Raport Tismăneanu”?) a condamnat comunismul, atestîndu-l ca pe ceva exterior. N-ar fi fost oare mai demn, moral-public, mai util civic şi, politic, mai eroic, mai autentic „anti-corupţie” ca statul romîn să-şi recunoască responsabilitatea pentru comunism şi, pur şi simplu, să-şi ceară iertare la „popor”? Ştim însă prea bine, pînă la plictiseală, iar eroicul, providenţialul preşedinte Băsescu, amorul fatal al intelectualilor romîni, n-a reuşit să dezmintă acest poncif, că în politică cel mai productiv, ca alibi, ca duşman, este întotdeauna celălalt, că întotdeauna este nevoie de străini pentru promisiuni şi angajamente politice: la noi, comunismul, în Occident, Mai 68. Noi sîntem noi, şi promitem în sfîrşit Revoluţie. Bleu, blanc, rouge? Nu: doar puţin Portocaliu după Roşu. Tot revoluţie, adică tot bolşevism (diluat) se cheamă.


Comentarii



intrebare oarecare

dle ghiu, mai iesim noi din ce-am intrat?


Spacer Spacer