Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Un articol de Andrei Plesu


Bogdan Ghiu

Miercuri, 02/05/2007 - 22:14
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Despre (ne)incredere

Andrei Plesu, Dilema veche, Nr. 165, 6-12 aprilie 2007

Regimul democratic e bun, cu conditia sa fii mereu cu ochii pe el. Cu alte cuvinte, institutiile democratice functioneaza multumitor, numai daca nu te lasi orbeste pe mina lor, daca nu le idolatrizezi, daca le tratezi cu o principiala neincredere. Aceasta este, in mare, teza ultimei carti publicate, in toamna trecuta, de Pierre Rosanvallon (La contre-démocratie. La politique à l’age de la défiance). S-ar zice ca, pentru a obtine un binom politic functional, trebuie sa combini legitimitatea guvernarii cu o suspicioasa veghe cetateneasca. Cetateanul civilizat nu se poate limita la rolul de simplu elector (asumat o data la patru, cinci sau sapte ani). Important e ce face in intervalul dintre alegeri: cum supravegheaza puterea, cum impiedica derapajele ei, ce formula institutionala gaseste pentru a-si exercita oficiul de judecator al puterii, dincolo de votul periodic de care dispune. Cind voteaza, alegatorul livreaza legitimitate si incredere. Dar de indata ce alesii sai s-au instalat la virf, alegatorul responsabil le va retrage destul de repede increderea sa, obligindu-i, astfel, sa o merite, clipa de clipa. Legitimitate si neincredere, aceasta pare sa fie reteta optima a unei guvernari democratice. Ideea in sine nu e foarte originala (sa ne amintim de o definitie a lui Alain, atit de putin citit astazi, din pacate: „Democratia e contra-putere institutionalizata“ ). Dar perspectiva istorica si analizele de detaliu fac din cartea profesorului francez un excelent instrument de lucru. In plus, Pierre Rosanvallon nu se opreste la observatiile de mai sus. El admite, intr-un al doilea pas, ca abuzul neincrederii e la fel de periculos ca si increderea timpa. Neincrederea trebuie dozata cu intelepciune si organizata riguros. Altfel, ea produce distorsiuni greu de rectificat si risca sa sfirseasca in anarhie. Guvernele aluneca spre moliciune si timiditate de teama intransigentei publice, iar societatea civila (si cea mediatica) adopta maniere autoritare, de natura sa-i dea un aer guvernamental.

Doua sint efectele negative ale excesului de neincredere, pe care le ia in discutie Rosanvallon: populismul si ceea ce el numeste „l’impolitique“. Populismul are cistig de cauza cind puterea e in asemenea masura compromisa, descalificata, demobilizata, incit demagogia promisiunilor si a injuriei se poate manifesta din plin. Cit despre „l’impolitique“, am putea sugera versiunea romaneasca a lehamitei. Cetateanul e satul de clasa politica in ansamblul ei si de actiunea politica in genere. E dezamagit pina la dezangajare totala. Neincrederea dusa prea departe pune, deci, in calea natiunii doua capcane: una retorica si una psihologica. Pe de o parte, credulitatea disperata; pe de alta, demisia civila.

Romania de azi e, in acest context, un caz de manual. Capitalul de incredere cu care a fost investita Alianta D.A. in decembrie 2004 s-a erodat. Ar fi rezistat mai mult, poate, daca suportul lui politic – Alianta insasi – nu s-ar fi prabusit lamentabil. Prim-ministrul nu pare suficient de autonom, iar presedintele, din contra, e autonom la limita singuratatii. Succesul de public al lui Traian Basescu e si el in picaj, impresia de arbitrar si spasmodic e prevalenta. Institutiile puterii au comis, cu spirit de sistema, toate greselile pe care trebuiau sa le comita pentru a pierde increderea oamenilor. Iata citeva:

Au incurajat convingerea tuturor ca guvernarea e o afacere strict electorala.

Au incurajat convingerea tuturor ca lupta de partid e, pentru politicieni, mult mai importanta decit gestiunea eficienta a tarii.

Au practicat o politica de cadre iresponsabila, distribuind beneficii si recompense, indiferent de competenta si rezultate. Cei mai buni dintre ministri au fost evacuati. Nu poti avea incredere intr-un Guvern care „scapa“ cu atita usurinta de Monica Macovei, Gheorghe Flutur si Vasile Blaga in ciuda meritelor lor, si nici intr-o Presedintie care nu stie sa o pastreze pe Adriana Saftoiu. Iar acestea nu sint decit cazurile evidente. Sint promovati, in schimb, insi care nu pot invoca in favoarea lor decit propriul anonimat.

Strategiile de pastrare a puterii au inlocuit cu totul preocuparea pentru strategii convingatoare de exercitare a ei.

Separarea puterilor a evoluat spre fragmentarea lor, respectiv spre necoordonare si conflict. „Opozitia“ si „Puterea“ au capatat o distributie confuza. Opozitia e subversiv influenta, Puterea e in opozitie cu sine.

Si altele. Rezultat: nici o formatiune politica nu mai depaseste – in increderea publica – 30%. La orizont se intrevede populismul victorios (Becali) si lehamitea (neparticiparea la alegeri). Quod erat demonstrandum.


Spacer Spacer