Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Puzzle 1


Mircea Laslo

Luni, 30/04/2007 - 01:29
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Am adunat material suficient pentru cinci postări în ultimele trei zile iar faptul că nu am scris până acum se datorează unui simptom analog celui al măgarului lui Buridan. Dar iată că totuşi încep, în ordine cronologică, o serie de piese de puzzle.

Joi, 26 Aprilie - o zi începută destul de banal se termină cu prima piesă de teatru văzută aici despre care pot spune că mi-a plăcut foarte mult - Faust de Goethe, în regia lui Thirza Bruncken.

Îmi asum riscul de a mă repeta când spun că într-adevăr cadenţa textului dramatic în limba germană este de un asemenea impact încât aproape că ajunge ca actorii să stea pe scenă şi să dea drumul unui potop de cuvinte pentru ca să apară deja un efect spectacular. Regizoarea acestui spectacol a trebuit desigur să fie conştientă pe deplin de necesitatea exploatării acestui efect din cauza naturii lirice şi statice a textului, altminteri nu cred că s-ar fi reuşit o reprezentaţie în care personajele nu fac aproape nimic, la care publicul să tremure de tensiune în general şi să râdă în hohote pe alocuri (când spun "public" mă refer şi la mine şi la colegii mei, cu toţii neiniţiaţi în vocabularul german).

Acum câteva luni, la un atelier ţinut de regizorul Geirun Tino la Arad, în cadrul Festivalului de Teatru Clasic, am aflat că teatrul german este străbătut de un curent realist, sau mai precis, de o atitudine rece în faţa metaforei pe scenă, fie ea doar vizuală sau reprezentând un concept mai amplu. Această informaţie mi-a fost confirmată de această piesă; modul în care scenografia reproduce până la perfecţiune întreaga atmosferă a unui apartament înghesuit şi boem - de la baia întru totul funcţională, prin bucătăria în care se găteşte şi până la dormitorul înţesat cu vrafuri de cărţi - este nemaivăzut pe scenele româneşti, unde mereu avem câte o uşă misterioasă sau un oarecare plan paralel paranormal.

Efectul a fost formidabil întrucât un hiperrealism scenic s-a transformat involuntar în ceva care nu mai inspira încrederea confortabilă a naturalismului, astfel încât lipsa totală de metaforă vizuală a devenit la rândul ei o figură de stil.

Şi acum, revenind la limbaj, în acest context, un discurs fluid, dinamic, sincopat şi rostit mereu în contrapunct, armonios şi polifonic în acelaşi timp, aproape simfonic dacă vreţi, nu poate fi perceput altfel decât ca un spectacol în sine. Nu graiul e artificial, ci plasarea lui în spaţiu, dar acest artificial ţine de valenţa aristoteliană a termenului, adică de artificialul inerent operei de artă perfect delimitată de realitate, sub nici o formă de kitsch.

Este poate neobişnuit ca o piesă din care nu am înţeles aproape nimic la nivel de relaţie între personaje (chiar am avut impresia unei succesiuni de monoloage şi solilocvii) şi ritmată mult prea lent pentru gustul meu să-mi fi plăcut totuşi într-atât. Sunt încă un spectator dispus să creadă şi să accepte iluzia scenică. Dar în acest caz pot să spun că am văzut o producţie de o tărie neobişnuită - pe de o parte din pricina sursei forţei sale (împerecherea foarte tensionată dintre limbaj şi spaţiu), pe de altă parte din pricina intensităţii acestei energii degajate.

În comparaţie cu restul spectacolelor văzute aici, acest Faust (germanii se pare că au o adevărată obsesie pentru textul lui Goethe, fiind al patrulea spectacol bazat pe el produs în Dortmund, în ultimul an) este net superior. În comparaţie cu spectacolele văzute în ultima vreme acasă, acesta este fără îndoială de altă factură - presupune mai puţine lecturi de la public şi provoacă reacţii mai viscerale.

Dar nu e vorba numai de raportarea regizorului la public, poate asta vine pe ultimul loc. În realitate diferenţa stă în raportarea regizorului la text. Dacă la noi se pune problema luării în seamă a unui concept de public "mediu", aici, datorită respectării a priori a textului, problema este aceea care ar trebui să fie - comunicarea concepţiei regizorale în limitele necesare şi binevenite trasate de textul respectiv.

Am crezut mereu că arta regizorului ţine de a echilibra viziunea proprie cu structura propusă de dramaturg. Desigur, în contextul contemporaneităţii, ideală mi se pare o colaborare între regizor şi autor, în aşa fel încât întregul schelet al spectacolui (textul şi concepţia regizorală) să fie ridicat într-un singur efort. Dar în acest caz, reprezentaţia a cărei descriere tocmai o închei mi-a demonstrat că ideea de "text ca pretext" nu face decât să elimine o parte din potenţialul unui spectacol. Dar presupun că e o chestiune de gust.


Spacer Spacer