Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

„Cultură şi conştiinţă urbană”? Doar prin DRESAJ!


Bogdan Ghiu

Joi, 19/06/2008 - 13:41
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Iniţiatorii dezbaterii organizate azi, pe 19 iunie, la Institutul Cultural Român, pe tema „Cultură şi conştiinţă urbană”, sînt plini de bune intenţii şi fac, fără îndoială, dovada unei bune culturi şi a unei corecte, cuprinzătoate, sensibile conştiinţe urbane.

Ei greşesc, însă, idealist atunci cînd consideră că oraşul, ca set de norme de comportament şi de convieţuire, poate fi predat, învăţat pe cale verbală, discursivă, că poate face obiectul unei pedagogii explicite, ca la şcoală.

În primul rând, pînă la locuitorii actuali consideraţi barbari, lipsiţi, în zdrobitoarea lor majoritate, de cultură şi de conştiinţă civică, urbană, cei care ar trebui să fie educaţi, formaţi, schimbaţi, re-modelaţi sînt, înainte de toate, oamenii politici, oamenii de decizie, care habar n-au ce înseamnă oraş, şi, înaintea lor, în amonte, jurnaliştii, aşa-numiţii „formatori de opinie”, de fapt de stereotipuri.

Căci noi trăim în mediu media, şi este de un imens idealism scolastic, academizant, să vorbeşti, aşa cum face pretinsa „ştiinţă politică” liberală anglo-saxonă, care asigură o vulgată simplistă şi simplificatoare în materie de gîndire politică, de opinii. Noi nu avem, de fapt, la propriu vorbind, opinii, ci vehiculăm stereotipuri şi clişee. Alţii gîndesc – sau, de fapt, nu gîndesc – pentru noi, noi, în cel mai bun caz, nu facem decît să reacţionăm, deci să acţionăm în mod derivat, secund, ulterior, după, de căruţă, prin simple reacţii de adeziune sau de respingere, de aliniere de o parte sau de alta. De propus, de creat, de afirmat, poporul, societatea nu creează şi propune, nu afirmă, explicit, niciodată nimic. Alţii o fac pentru ea şi în locul ei.

Termenul şi conceptul „ştiinţifico-politic” de opinie este unul pur ideologic. În falsa lui pozitivitate, el disimulează golul, hăul simţirii, gîndirii şi acţiunii colective.

„Opinia” este iraţională şi inconştientă. Ea nu ţine de mental, ci de corporal, de somatic.

În loc de opinie, sociologic şi politic cel mai nimerit, mai realist ar fi să vorbim, cu un termen scolastic re-conceptualizat sociologic de către Pierre Bourdieu, de habitus, de habitusuri, la plural.

Dar ce este un habitus?

Într-o societate, îndrăznesc, cutez să spun, nu există opinii, ci doar habitusuri. A analiza o populaţie în termeni de opinie explicită, verbalizată, discursivă înseamnă a-ţi bloca din capul locului accesul la o cunoaştere socio-politică veritabilă, pertinentă, deci la posibilitatea de articulare a unor politici publice eficiente, cuantificabile.

Noi nu avem opinii, nu avem decît habitusuri. Iar habitusurile, adică obişnuinţele, deprinderile, schemele inconştiente de percepţie, de apreciere şi de acţiune (adică de re-acţie, de re-acţiune, ca răspuns la stimulii celolalţi şi, mai ales, la stimulii, la input-urile politicii), sînt corporale, somatice sau, cum spune Pierre Bourdieu, „încorporate”. Orice populaţie funcţionează, în cel mai bun caz, ca opacitate (în transparenţa democratică), ca „black-box”, ca o cutie neagră care bruiază sau deturnează input-urile politice. Iar acest lucru se poate observa cel mai bine la alegeri, în momentele de consultare electorală.

Filosofic vorbind, în termeni post-kantieni revizitaţi prin Michel Foucault, habitusurile reprezintă „transcendentalul istoric” sau, cu un termen psihanalitic, inconştientul colectiv imediat. Habitusurile nu sînt naturale, ci naturalizate: inculcate social, prin ceea ce numim mediu şi norme. Iar normele cu adevărat active, decisive, nu sînt cele verbale, exprese, formulate, ci cele neformulate, imediate, „spontane”.

Fiind „istorice”, habitusurile nu sînt universale şi imuabile, deci pot fi schimbate. Corporale, somatice, spontan-inconştiente fiind, asupra lor nu se poate acţiona explicit, printr-o pedagogie verbală şi discursivă de tip şcolar.

La fel ca şi în cazul termenului şi conceptului ideologic, fals explicativ, ocultant, de opinie, a vorbi de „cultură şi conştiinţă urbană” înseamnă, cu toate bunele tale intenţii, a-ţi bloca din start accesul la posibilitatea unei acţiuni şi a unor politici publice concrete, pragmatice, eficiente. Oraşul e corp, este corporal şi comunică, la nivel subliminal colectiv, cu corpurile noastre.

Corpul se impune, prin urmare, a fi dresat în sens urban. Fără idei explicite, discursivizate. Într-un oraş nu se poate face „lege şi ordine” decît prin dresaj, prin organizarea „transcendentală”, imanentă a spaţiului construit, şi prin sancţiuni.

Poate fi neplăcut ceea ce spun, puţin flatant şi anti-narcisic, dar aşa, stau, vai, din păcate, lucrurile.

Oraşul este dresaj, iar comportamentele, urbane sau anti-urbane, sînt habitusuri.

Asupra habitusurilor urbane nu se poate acţiona decît formativ, altfel spus imanent, non-discursiv (decît cel mult într-o etapă ulterioară, de explicitare şi de fixare) – altfel spus, corporal.

Iar corpurile nu se modifică, nu se educă prin vorbe.

Puţin realism, domnilor, dacă vrem să fim cu adevărat eficienţi! Cultura şi conştiinţa urbană nu trec, doar, prin corp, sînt în corp, sînt corp: corpul comun al nostru şi al oraşului pe care, împreună, îl formăm.


Spacer Spacer