Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Din revista Cultura


Bogdan Ghiu

Vineri, 27/04/2007 - 10:43
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Toate sunt pentru mine. Ca sa mai scriu

Teodora Dumitru

Derrida n-a existat. A existat numai un optzecist cu buletin de Romania, care, practicand textul la intersectia dintre comunismul analogic si capitalismul digital, i-a trimis la manastire pe multi dintre conlocutorii sai si pe majoritatea cititorilor impliciti si expliciti.

Ceea ce ilustreaza Bogdan Ghiu pe piata liricii romanesti pare exact asta: delimitarea si de „garda“ si de „avangarda“ prin exces si pozitii tautologice.

In probabila institutie a textualismului romanesc, Bogdan Ghiu (nevermind Iova) se constituie in actionar majoritar si in birou director. Motivul e simplu: un textualist autentic nu e acela care sechestreaza bibliografia specializata, frantuzeasca sau italiana, si o compliariseste manu propria ca sa ajunga matematic la concluzia ca Dumnezeu este text.

Textualist autentic este insul care-si da repede si irevocabil seama ca „Drumuri, poduri, sosele – / uite, toate acestea sunt/ pentru mine,/ ca sa mai scriu.“ (Bogdan Ghiu, „(Poemul de carton). Urme de distrugere pe Marte“). Toate sunt pentru mine. Ca sa mai scriu.

Cand apare ceva de Bogdan Ghiu, satelitii critici livreaza subit o mimeza cu pretentii empatice: la spectaculosul ilizibil propun spectaculosul ilizibil. Adica un strat de ilizibil peste alt strat de ilizibil. Asta in cazul in care conlocutorul pricepe literalmente&literarmente ceva din textualismul cu care intretine Ghiu relatii inveterate. Daca nu, il paseaza, masandu-si tamplele, in lada infectilor necomestibili, girati si cocolositi de Marin Mincu.

Cand publica un textualist, obligatoriu apar si etiologiile. De ce publica? De ce re-publica? De ce nu? De ce da? De ce „ce“? De „ce“ ce? (pentru ca textul nu e deloc o chestiune complet elucidata, iar operatiunea publicarii/ publicitarii lui este cel putin la fel de oneroasa). Cand se re-publica (vezi antologia „Manualul autorului“, 2004, cu texte mai vechi, alese si repuse pe tapet), Bogdan Ghiu zice ca „scapa de sub tirania propriului eu“, ca se „evacueaza pedagogic“. Altfel spus, cand vrea sa scape de ceva, il ascunde (re)facandu-l public. Publicarea e un detergent, il curata bine de el insusi. Prin re-publicare se curata definitiv, cumva in sens argotic.

Cand ii apar inedite (cazul „Poemului de carton“, de exemplu), Marin Mincu zice ca „Bogdan Ghiu ar trebui sa nici nu mai publice“. Nu va alarmati. Avem aici nu un vot de blam, ci superlativul absolut, encomionul nr. 1 pe care isi poate pune semnatura Marin Mincu, in calitate de c.t.c.-ist al textualismului romanesc. Daca un autor ajunge, in acord cu trainingul textualist, la staza ne-mai-publicarii, s-a instalat in nec pus ultra. Si nu cred sa gresesc capital daca afirm ca nimanui, in afara de Bogdan Ghiu, nu i-a mai acordat Marin Mincu aceasta distinctie.

Recenzentii mai tineri, setati sa faca munca de intampinare a poeziei douamiiste, prizeaza mai greu sau deloc remanentele optzeciste de acest tip, iar discursurile lor, atunci cand se incurca cu un caz ca acela al poeziei lui Bogdan Ghiu, calchiaza nonsalant frastica si marotele criticilor canonici. Sau apeleaza la forme de protest de tipul Nurofen, ca Bianca Burta-Cernat, pe blogul „Observatorului cultural“.

Nu de lipsa de rezistenta in fata unui text hiperspecializat si datat e vorba in cazul unor reactii de acest gen, ci de o inaderenta intr-o masura explicabila, deoarece:

1. Numai un critic de cursa lunga, care a executat, cu loialitate si oarecare sistem, lucrari de dublaj hermeneutic pe asemenea texte, este sensibil la avatarurile lui si le mai poate distinge conturul in sunetul de fond al limbajelor poetice contemporane. Sau numai un ins care-si da doctoratul in textualism si l-a studiat in detaliu, din geneza pana in fazele sincretice. Un astfel de model ar fi, desigur, sus-invocatul Marin Mincu. Dar nici acesta nu e scutit de blocaje. Blocajul care i se poate intampla (si i s-a intamplat) lui Marin Mincu este ori encomionul ori mestecatul in gol al aceluiasi verdict: la aparitia „Poemului cu latura de un metru“ (Pontica, 1996), Mincu remarca in paratext faptul ca „Bogdan Ghiu constituie cazul de exceptie al textualismului hiperconstient, care traieste starea de textuare ca pe o conditie asumata existential“. La aparitia „Poemului de carton“, adica fix peste 11 ani, Marin Mincu remarca, mot-à-mot, aceleasi chestiuni (vezi coperta a patra). Principial vorbind, ii face un deserviciu autorului publicat, deoarece reluand cu copy-paste discursul de escorta, ii aserteaza practic sterilitatea (la rigoare, cazul functioneaza si in sens invers, exprimand la rigoare sterilitatea discursului critic).

2. in post-post-optzecism, cuvantul de ordine la Bogdan Ghiu este inca experimentul: „radicalizeaza si incearca sa depaseasca unul dintre cele mai coerente si mai ambitioase programe poetice ale liricii romanesti actuale. Avangarda este aici. Mai precis SUBGARDA“, se afirma in textul de prezentare a cartii pe diverse site-uri. Bogdan Ghiu pare ca ilustreaza o specie extrema: sub-gardismul, o „under-avangarda“ – concept tautologic in sine, fiindca „avant“ presupune „under“, iar o avangarda care se oficializeaza scapa de prefixul „avant“ si de tot ce presupune acesta. Ceea ce ilustreaza Bogdan Ghiu pe piata liricii romanesti pare exact asta: delimitarea si de „garda“ si de „avangarda“ prin exces si pozitii tautologice.

Teoretic, lucrurile stau bine. Dar care este obiectul fata de care experimentul lui Bogdan Ghiu spera sa capete, prin contrast, personalitate? Care sunt gardele si avangardele la care se raporteaza? Ma tem ca poezia douamiista. Ma tem ca Bogdan Ghiu constituie sub-garda unei poezii a carei garda emana din Ianus. Asa cum ma tem ca Angela Marinescu constituie sub-garda unei poezii a carei garda e reprezentata de Oana Catalina Ninu & Diana Geacar. Ce sa-i faci.

Bogdan Ghiu si Angela Marinescu, in ciuda diferentei de proiecte lirice, bifeaza un traseu similar. Sunt limbaje pregatite genetic sa stea mereu „avant-“ sau „under-“. Nu ajung niciodata in posturi de comanda, desi sunt experte si mature. Fiindca nu ajung niciodata in posturi de comanda, nu se stabilizeaza si nu se osifica; se inscriu constant in spirale care le rezerva numai pozitii adversative, de „under-“, de reactiune.

in topuri stau preluatorii de limbaje. Initiatorii stau pe margine. Nimic mai flatant pentru Angela Marinescu decat sa faca opozitie unui regim compus din 3–4 fete care scriu ca ea de 3–4 ori mai prost. Angela Marinescu se afla intr-un revenge perpetuu: isi recupereaza sistematic bunurile de la uzurpatori. Este recuperatoarea. Femeia care sta in sub-garda stiind ca garda este suma estropiatelor care au furat-o si o consacra prin asta.

Cam la fel stau lucrurile cu Ioan Es. Pop.

Ioan Es. Pop reprezinta sub-garda a carei garda este, la moment, Teodor Duna. Funny things. Daca vrea sa reiasa la lumina, trebuie sa scrie altfel decat Teodor Duna. Ioan Es. Pop nu trebuie sa scrie mai bine decat Ioan Es. Pop, ci mai bine decat Teodor Duna Care Scrie La Fel Ca Ioan Es. Pop. Idem Angela Marinescu. Ea nu trebuie sa scrie mai bine decat Angela Marinescu, ci decat Diana Geacar – care este imaginea nearticulat-neanderthaliana a Angelei Marinescu. Cam acesta este sirul de tautologii mediate la care se obliga sub-gardistii contemporani pentru a subzista propriei imagini.

Bogdan Ghiu e un fenomen deosebit. Pe el nu-l imita nimeni la modul es.-popian sau marinescian. Lui i se opun toti. Toti autenticistii nouazecisti si douamiisti care vor viata, nu text. Si toti poetii tineri carora elemente ca „mesaj“, „canal“ sau „informatie“ le turtesc cu feelingul seminarului de lingvistica iluzia marii poezii. Bogdan Ghiu trebuie sa arate ca fraze ca:

„oamenii-terminale/ vehiculau mesaje/ pe care nu le mai/ trimitea nimeni, dar/ ajungeau pretutindeni./ Kafka e printre vinovati:/ din vampirism a/ inventat, in vis,/ faxul,/ si de atunci nu inceteaza/ sa ne scrie“ („Poemul de carton…“)

pot face o cariera mai underground decat „peretii fute meciu – / cazarma preacurata/ istoria se rupe/ bucata cu bucata“ (Yanush).

Si arata. Ceea ce propune Bogdan Ghiu ilustreaza – pour ainsi dire – dimensiunea ontologic si autentic ianusiana a poemului, adica poemul homeless, poemul de carton, poemul SDF („sans domicile fixe“), nu poemul bastion, nu poemul baza-militara. Care-si treneaza starea de provizorat pana la cotele perfectiunii. Poemul e o macheta, o pro-misiune, „zona de nefacere“, „sensul cu zgomot de fiinta“, aflat la intersectia plus-minus probabila dintre: oricare x care poate trimite un mesaj si oricare y care poate raspunde unui mesaj. Cineva tot trimite, cineva tot raspunde. Poemul rezida in oricare dintre posibilitatile relatiei dintre x si y. Chiar si in posibilitatea ca raspunsul lui y sa dea chix, sa nu fie raspunsul intrebarii lui x, ci raspunsul intrebarilor proto-parintilor lui x. Poemul este o arheologie, o urma. Poemul rezida in posibilitatea ca, intrebarii lui x, y sa-i raspunda prin Kafka.

Frumos este ca poemul poate alege un domiciliu extrem-periferic, in afara raspunsurilor si a intrebarilor: poate sa stea, pur si simplu, doar in habitudinea punerii de intrebari si in habitudinea primirii de raspuns.

Cand mecanica „rumorii“, „mesajul bine ascuns in public“ ajunge la ultimele consecinte, se extirpa posibilitatea oricarui mesaj original. Atunci se eradicheaza scrisul si incepe sub-scrisul: „de ce sa mai scriu dupa ce am citit?“, „eu nu scriu/ sub-scriu“, zice Ghiu. Ad-scrie, super-scrie, scrie pe mansete, colateral.

Diferenta dintre Ianus si Ghiu este ca primul inca mai are iluzia ca „scrie“. Dupa 20 de ani de textualism, Ghiu a obtinut lipsa de iluzii si underground-ul ataractic al seniorilor.


Spacer Spacer