Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Bonus: arta ca bonus (nu ca dar)


Bogdan Ghiu

Duminică, 04/05/2008 - 11:39
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Lui Răzvan Penescu
Lui Vlad Morariu

Nu întrerupeţi Lumea – nici măcar cu o sărbătoare! Nu întrerupeţi Piaţa – cu niciun dar! Ne place să cumpărăm, să achiziţionăm, actul de a da bani pe ceva, de a consuma, de a putea, de a avea capacitatea, puterea, putinţa să ne satisfacem dorinţele este, azi, Sacrul însuşi, Fenomenul însuşi, Revelaţia însăşi, principalul, singurul gest de auto-exprimare, de exprimare de sine, de revelare de sine, de capacitate de auto-afirmare. În lumea hiper-abundenţei, a putea să intri în consum, să participi la consumul(-de)-Lume echivalează cu intrarea în fiinţă. Viaţa, fiinţa nu se mai dau, nu mai ţin de dar, de dăruire, fenomenalizarea (fenomenologică) a fenomenului Existenţei nu mai ţine de vreo „donaţie”, de vreo dăruire, în-fiinţarea nu mai este o Sărbătoare, ca irupţie-revenire a Sensului în Haos. Gratis, moka, de căpătat nu mai sînt (de acceptat, de primit) decît „bonusurile”, care însă trebuie să se adaugă ca „plusvaloare”, ca gratificaţie, ca recunoaştere a faptului că (sic!) consum, deci exist, ca adaus la ce pot eu să cumpăr pe bani, pe capacitatea mea proprie de a-i produce, în schimbul puterii mele de cumpărare. Bonusurile nu sînt dar: prin ele, producătorul îmi mulţumeşte, implicit şi impersonal, pentru faptul că am achiziţionat un produs. Capitalismul se roagă de mine. Capitaliştii au devenit, de fapt, nişte cerşetori, cu toată violenţa de care numai acest tip de fiinţe este capabilă. Iar bonusul, cel mai adesea, nu înseamnă decît cantitate, o suplimentare a mărfii achiziţionate. Bonusul nu este dar pentru că nu provoacă surpriză, ci, de fapt, mai evacuează din hiper-stoc. Capitalul îmi mulţumeşte, prin bonus, că am dat atenţie unei anumite mărfi, echivalente cu oricare alta. Căci marfa a devenit perfect indistinctă, şi numai eu, prin puterea mea de consumator, pot să mai operez distincţii în sînul perfect omogen al in-distinctului, al producţiei de indistinct, de Distinct-In: să operez Distincţie-In (indistincţie). Importantă, pozitivă, aici, nu sînt decît aşteptarea şi pofta, nevoia auto-cultată ca ruşinoasă nevoie (dorinţa, pofta ca nevoie depăşită, „sublimată”, „onorabilizată”, acceptabilă). Aici, pe această nevoie trebuie (şi numai aici poate) să intervină arta, supunîndu-se, însă, extrem de problematic, logicii bonusului, adică pretinzînd, cameleonic, camuflat, că oferă nu vreun tot mai nedorit dar, ci un surplus de cantitate, o prelungire de volum. Arta trebuie să se mascheze în marfă, pretinzînd că nu face decît să prelungească marfa, iar darul să se reformuleze, prefăcut, sub formă de bonus. Oricum, condiţia primordială este respectarea individului în calitatea sa „democratică” de consumator, de om, altfel spus, capabil să consume, să cumpere, să-şi satisfacă orice dorinţă prin propria producţie. Ego ergo libido, libido ergo sum. Depresive, compulsive, mimetice, dorinţele – sau, mai exact, formularea „onorabilă”, „avansată”, „sublimată” a Nevoii ca Dorinţă – au rămas, sînt, azi, singurul suport pozitiv, afirmativ de care se mai poate agăţa, mascat, Substanţa (sau, mai exact, ceea ce Bernard Stiegler numeşte „consistentul”, ceea ce nu doar subzistă, ci consistă). Adică, generic, vorbind, Arta (nu industria). Ars Industrialis, aşa cum acelaşi B. Stiegler propune.


Spacer Spacer