Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Despre Politic pentru „Apostrof”


Bogdan Ghiu

Duminică, 06/04/2008 - 12:06
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

O anchetă apărută în revista „Apostrof” nr. 3 (214), 2008, realizată de Ovidiu Pecican, la care răspund Ana Blandiana, Carmen Firan, Angela Martin, Liviu Antonesei, Ştefan Borbély, Michael Finkenthal, Bogdan Ghiu, Ion Vianu.

1. Vă interesează fenomenul politic? În ce formă?Cît? De ce? Cum?

În măsura în care, în general, mă interesează pînă la pasiune actualitatea, actualul, contemporanul, datoria etică de a încerca să ne fim contemporani, să fim contemporanii propriei epoci, de a încerca să ne ajungem din urmă pentru a coincide, pe cît posibil, cu noi înşine, şi în măsura în care, în particular, mă interesează fenomenul „total” mediatic, mă interesează, în sensul că nu mă poate lăsa indiferent, nici cel politic (ca să mă exprim răsucit).

Dar unde este politicul, în România? Cît de politică este politica românească? Cum poate fi identificat, circumscris politicul? Unde începe şi unde se termină el?

„Rădăcinile”, cu adevărat „rizomatice”, ale politicului românesc sînt extrem de „amare”. În măsura în care trecutul nu a fost (dar putea fi?) rezolvat, politicul românesc este cu necesitate impur. Bătălia „politică” care determină întregul prezent este, din păcate, aceea dintre trecuturi, dintre nişte fantome de nişte culori pe cît de opuse, pe atît de apuse, care impun o domnie totală a unui conservatorism care se bate cu el însuşi declinîndu-se fie ca „formal”, ca atitudine reacţionară, fie „pe fond”, ca referent istoric concret. Ne batem între noi ca nebunii unde să ne ducem în trecut, de parcă am pleca în concediu, de parcă am alege unde să ne construim case de vacanţă, de parcă ar trebui să locuim cu toţii în acelaşi cartier, fie el de blocuri sau de vile etc.!

Părţile – căci despre partide nu poate fi vorba: „părţi”, ca la un proces, căci juridicul şi judiciarul sînt, vai, parte din „procesul politic” care este viaţa politică românească – vor, aşadar, fiecare, să-şi intenteze procese politice unele, altora. Nu există politic propriu-zis pentru că fiecare „parte” doreşte exterminarea, judecarea cu alte mîini a celeilalte. O „exterminare”, însă, pur verbală, pur mediatică: comică, isteric-impotentă. „Satisfacţie fără alcool”.

Un politic în care atît juridicul şi judiciarul, cît şi mediaticul sînt folosite ca arme şi ca scene cripto-politice este un politic debil, subdezvoltat, fără putere.

Politicul românesc este lipsit de putere, se auto-blochează. De fapt, nu de putere e vorba: politicul românesc este neconstituit ca atare, pare pur derivat, pur „epifenomen”, nu are autoritate, nu are eficienţă. Nu avem politic propriu-zis, ca atare, în România. Un politic care impregnează pur verbal totul, un politic cu graniţe incerte, nedelimitat ca sferă de exerciţiu, devine un politic spectral, diluat: o zeamă lungă, să ne-ajungă. Căci nu de „manipulări politice” este, în primul rînd, vorba, ci de manipularea politicului însuşi, şi de simularea lui. Exact ceea ce se întîmplă în România actuală, unde politicul autentic încă nu s-a născut.

2. Ce rol credeţi că are dimensiunea politicului în vertebrarea unei culturi personale, comunitare, civice, planetare?

Politicul nepartizan, „metapolitic”, dacă vreţi, politicul aşa cum l-ar putea prezenta, istoric, mai ales sociologia şi antropologia politicului, este decisiv, fundamental pentru individ şi comunitate. Ca să exişti social-planetar trebuie să fii prevenit politic, să ştii că eşti permanent, aşa cum analiza Michel Foucault, ţintă şi suport al acţiunii politice, care este întotdeauna meta-acţiune, „acţiune asupra acţiunilor”: te afectează, dar tu eşti cel care o susţii, care o „suporţi”, se bazează şi se întemeiază pe tine.

Tocmai din această perspectivă mă pasionează, în ultima vreme, incitîndu-mă să-i dau un eventual conţinut, o formulare lansată într-o doară, într-un interviu, de filosoful sloven Slavoj Žižek: „politica lui Bartleby”, celebrul „Idiot” al lui Melville (secolul XIX al fost ultimul secol al marilor Idioţilor; după aceea a urmat secolul proştilor), a cărui „lozincă” era: „Aş prefera să nu!”

O bună cultură politică, altfel spus o cultură politică devenită, resorbită ca habitus preventiv-creativ-democratic (trebuie să inventezi pentru a preveni), ne poate învăţa, la capătul unei modernităţi general, din toate părţile dezastruoasă (care, după relaxarea şi neutralizarea „postmodernă”, este relansată, în momentul de faţă, în forţă cu tot ce avea ea mai rău), o bună cultură politică, aşadar, ar trebui să ne înveţe, în primul rînd, ce să nu facem, dar într-un mod pozitiv, afirmativ, creator: ca preferinţă.

Alegem să nu facem prostii, să nu provocăm şi să nu participăm la dezastre, nu în mod negativ, ci creator: preferăm – să nu. Or, cine preferă face deja o alegere, alege între nişte variante existente, lasă loc gol posibilului, ţine deschis viitorul. „Prefer să nu” (mai rău, mai complicat, „aş prefera”, la condiţional optativ: mi-ar plăcea să prefer, aş prefera să pot, să fie posibil să prefer, poate pentru că însuşi gestul acestei pre-ferări este, de fapt, iluzoriu, imposibil – şi tocmai de aceea îmi propun să-l susţin, să-l practic), „prefer să nu”, aşadar, creează spaţiul posibilor. Este un act artistic, adică etic, nu o simplă negaţie, nu o simplă „rezistenţă”. Rezistenţa nu este niciodată doar rezistenţă.

3. Care este, după dvs., cel mai mare politician din istorie? Ce ideal întrupează el?

Nu ştiu şi nici nu vreau să răspund la această întrebare. În măsura în care politicul a atins, vreodată, stadiul unei arte specifice şi altundeva decît în cărţile retrospectiv-partizane de istorie, există, probabil, şi politicieni admirabili. Dar, avînd în vedere auto-proclamatele şi self-performativele globalizare, mondializare, consider că şansa unui adevărat om politic abia urmează să apară, cînd un astfel de om va trebui să ţină cont cu adevărat de planetă, de lume. „Lumile” de referinţă ale politicului au fost, pînă acum, mult prea mici, prea înguste. Imperialismele au mimat, doar, mondialul, evacuîndu-l.

„Om politic” este, după mine, ceva imposibil. Poate, cel mult, din trecut, creatorii, marii „kairotici” care au lăsat ordine din haos, care au creat lumi distrugînd lumi. Politicul nu poate să nu aleagă, să nu prefere. Chiar şi să nu. Latura conştientă de „Bartleby” a marilor oameni politici mi se pare decisivă şi cu adevărat importantă, de cultivat.

Pentru a putea, deci, decide, dintr-o asemenea perspectivă, şi a opera o selecţie, ar trebui să facem o analiză în negativ a deciziilor marilor oameni politici: ce au preferat ei, la un moment, dat, într-o anumită situaţie, să nu facă, ce variante echiposibile au exclus, şi de ce. Arta de a nu face ceea ce poţi face, dar ar fi păcat, şi de a putea inventa altceva de făcut în locul a ceea ce este de preferat să nu faci, să nu se facă, este, poate, adevărata, singura artă politică. Una, poate, mai mult pentru viitor.

Chiar: cum va arăta politicul viitorului, acum, că şi-a forţat singur, că i se forţează naşterea? Va mai arăta în vreun fel?

4. Care este cea mai importantă transformare de aşteptat de la politică? Ce valori pot fi cel mai bine afirmate şi susţinute prin politică şi care sînt cele mai mari dezastre pe care le poate întrona politicul?

Singurul dezastru pe care îl poate provoca politicul este să nu fie, să nu se ia în serios, să se mimeze singur, să treacă drept ce nu e. Căci astfel politicul se slăbeşte singur, şi atunci devine atacabil, poate fi măturat, abolit, desfiinţat de forţe politice anti-politice, trăgînd lumi după el. Politicul trebuie să fie puternic, să aibă autoritate pentru a putea să creeze. Pentru că politicul este, poate, cel mai fragil, cel mai inconsistent dintre toate sferele de activitate ale omului. România este slabă pentru că nu are politic.

În rest, dacă nu am răspuns deja, mă tem că nu pot răspunde deloc.


Spacer Spacer