Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Vivere pericolosamente: războiul impurităţilor sau metanoia ratată a lui Traian Băsescu


Bogdan Ghiu

Joi, 26/04/2007 - 10:18
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Ne plac întortochelile şi virajele. Riscul absurd. Înghesuiala, claxonul şi şmecheria. Scurtăturile zdrumicate, de-a dreptul prin prăpastie. Trăim cu poftă de accident. Trăim periculos fără să ne ceară sau să ne impună nimeni.

Proşti şi iraţionali, cu vedere scurtă tocmai de aceea urzind planuri şi conspiraţii, politicienii români, altfel spus şoferii de TIR, taxi sau microbuz ai României, evoluează cu mare plăcere, în momentul de faţă, pe buza prăpastiei. Nu le pasă încotro ne împing. Apasă pe accelerator şi uită de frînă.

Am fost de acord cu suspendarea preşedintelui Băsescu atîta timp cît această măsură extremă, ultimă, de margine – şi de marginalizare – a politicului n-ar fi avut decît rolul de a constitui un avertisment, o corecţie, o lecţie de democraţie la adresa unui campion al înfruntărilor cum este actualul preşedinte. Un preşedinte care tună şi fulgeră, cu perfectă îndreptăţire, împotriva corupţiei, dar care se dovedeşte incapabil să dea un exemplu personal în acest sens, lepădîndu-se de mrejele intervenţiilor şi ale amiciţiilor feminine cu diverse „grupuri de interese” pur şi simplu pentru a-şi susţine propriile declaraţii şi intenţii şi a le face eficiente, efective: nu le poţi cere altora cînd tu însuţi... Pînă acum, Traian Băsescu a acţionat în sensul cel bun şi dorit, dar într-un mod pur partizan şi pur verbal: nesusţinut. Propoziţiile lui Traian Băsescu sînt perfect valide, numai că plutesc în aer, rămîn suspendate, fără un eu emitent care să le susţină, strict generale şi ideale.

Suspendarea ar fi trebuit, prin urmare, să reprezinte o şansă atît pentru Traian Băsescu (aceea de a deveni în sfîrşit preşedintele care, deocamdată, doar pretinde că este şi care vrea, probabil din tot sufletul, să fie), cît şi pentru climatul public din România. Din şansă, însă, invers decît se întîmplă uneori în istorie, la popoarele norocoase, s-a ajuns acum la iminenţa dezastrului. Pasiunile politice se dovedesc impure, sălbatice. Clasa politică vrea nu să-l aducă pe preşedinte pe calea cea dreaptă, punîndu-l în acord cu propriile intenţii, ci să-l extermine, iar pentru preşedintele Băsescu şi pentru corpul popular, pe care el îl întrupează electoral, posibila lecţie, transformată în ameninţarea cu moartea politică, va fi una ratată: Traian Băsescu se va reîntoarce pe scena puterii pe cît de întărit, după ce a fost încolţit, pe atît de revanşard, cu poftă de răzbunare. În loc să constituie o redresare şi o curăţare a politicului, o autentificare a lui, o punere în acord a gîndurilor cu vorbele şi cu faptele, suspendarea va suspenda politicul românesc şi mai mult deasupra unei prăpastii, sălbăticind şi mai mult viaţa politică şi sentimentele populare. Atîta înţelepciune, atît simţ politic au oamenii noştri politici, care în clipa de faţă nu suspendă un preşedinte, ci ucid însăşi politica, pregătindu-ne un Traian Băsescu şi mai îndîrjit, şi mai războinic: un fel de Alaric pe tronul unui aparent şef de stat. Şi răfuielile nu se vor mai termina niciodată. Detronat şi plecat ca Împărat, Traian Băsescu se va întoarce în Forum ca Barbar, ca Invadator. În asta îl transformă, acum, Senatul.

Cine seamănă vînt culege furtună, iar impurităţile sfîrşesc prin a ieşi la suprafaţă şi a triumfa. Drapat în principii morale curăţitoare, Isus printre negustori, Traian Băsescu este cel care a declanşat, de fapt, acest război, nevrînd, se pare, altceva decît, primul, să-şi elimine nişte adversari cu care avea prea mult în comun, adversari care acum s-au grupat şi vor să-l elimine ei pe el. Traian Băsescu trebuie susţinut în încercarea lui cu adevărat istorică de autodenunţare şi de lepădare de sine prin alţii, căci, războindu-se cu clasa politică, el se află în război cu sine însuşi: ce latură va învinge? Este la fel ca în cazul cruciadelor: impunere a dreptei credinţe pentru accesul nelimitat la „resurse”. Un astfel de război impur nu poate fi cîştigat de nimeni, ci doar pierdut de toată lumea.

De ce nu avem autostrăzi? Pentru că nu nu plac, pentru că nu ne place să mergem rapid şi comod spre destinaţie. Fără gropi şi serpentine inutile nu simţim că trăim.

Mai înţelept, singurul înţelept, în aceste condiţii, este poporul care se mută. Poporul român, încet încet, se mută, pleacă, „schimbă locaţia”. În România este şi va deveni tot mai de netrăit.


Spacer Spacer