Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Pitoresc ruginit


Mircea Laslo

Marţi, 24/04/2007 - 01:06
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Ideea că deşertul industrial poate da un sentiment de familiaritate a început să-mi placă din ce în ce mai mult; e poate în natura ruinelor să exercite un anumit magnetism romantic, un fel de memento mori care îmi creşte pofta de viaţă. Dar până şi ruinele industriale diferă enorm de la o ţară la alta.

România: copii în pantaloni scurţi jigăriţi, cu tricouri de la fraţii mai mari, murdari de praf din creştet până în tălpile adidaşilor trecuţi prin toate hârtoapele şi gropile din împrejurimi, se zbenguie între sârmele ruginite şi contorsionate ale unui bloc neterminat (de exemplu).

Trece o cale ferată prin spatele clădirii - ei pun bănuţi sau capace de cola adunate de prin tufişuri pe şine şi aşteaptă ca trenul să le transforme în foiţă - îşi imaginează că sunt shuriken-uri şi încep să se joace de-a ninja atârnând care mai de care mai spectaculos de ţevi, plăci de beton de la paliere superioare, pervazuri de ferestre. Orice bucată de tub devine o jucărie de suflat, orice lanţ devine nunchac şi cu toate acestea, de cele mai multe ori scapă nevătămaţi şi se întorc acasa la părinţii care probabil habar n-au din ce le-au scăpat cu viaţă odraslele.

Germania: grupul organizat porneşte spre paznicul clădirii. Acesta acţionează generatorul şi ia două lămpi orbitoare cu halogen, după care deschide drumul spre pivniţa berăriei "U" (de la Universal).

Clădirea a adăpostit cea mai mare berărie din Dortmund pe vremuri, şi "U"-ul imens de pe acoperiş poate fi văzut din orice parte a oraşului. După închiderea "locaşului de pierzanie" clădirea a servit ca spaţiu de expoziţii şi concerte câţiva ani buni, până când a fost considerată prea instabilă din punct de vedere structural.

Acum ea zace, bonomă şi mare, în timp ce municipalitatea încearcă să hotărască dacă să o transforme în muzeu sau în centru comercial - notta bene că este exclusă demolarea ei.

Paznicul deschide uşa doar după ce membrii grupului semnează o declaraţie că îşi asumă orice stricăciuni ar provoca dar mai ales orice li s-ar întâmpla în subteran. Cu sentimentul că descindem în grota lui Cerber, pornim sfioşi în jos pe scări.

Când colo - trei săli imense care adăposteau probabil marele recipiente de fermentaţie. Acustica este impresionantă; se poate crea un sunet infernal cu doar trei voci stratificate inteligent. Una din săli este cu adevărat fabuloasă - vopseaua de pe pereţi este cojită în aşa fel încât aduce a hârtie, astfel încât pare a fi o imensă încăpere din ziare şi foi răzleţite. Aminteşte cumva, vag, de beciul marchizului de Sade în filmul Quills. Altminteri, totul pare destul de bine întreţinut, destul de curat, destul de lipsit de pericol.

Spaţiul care ne-a “gâdilit pe circumvoluţiuni” era tutuşi sterilizat de toata paza şi protecţia care ne-au fost impuse. Unul din noi a făcut câţiva paşi mai adânc într-o sală mai puţin luminată, auzind din urmă glasul fascinat şi uşor speriat al paznicului - explorationgeist. Am simţit atunci cu bucurie că mai avem mult până să ne înstrăinăm într-atât de propriile noastre habitate.

Este clară diferenţa - există un fior anume al părăsiturii de metal/beton/sticlă spartă, fior care este net amplificat dacă spaţiul respectiv este total abandonat. În momentul în care prezenţa umană se face simţită în mod constant, coloritul emoţional este imediat estompat. E ca şi cum ai intra într-o peşteră cu ghid - devii din aventurier explorator.

Îmi pare rău că imensul potenţial al deşertului industrial aproape omniprezent din România nu este folosit. Pe de altă parte într-un fel ne bucurăm de privilegiul exploratorului – suntem primii aici.

Mă întorc la Gala Premiilor Uniter, mereu puzzled and amuzed.


Spacer Spacer