Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Pact Zollverein, un fel de "abracadabra"


Mircea Laslo

Duminică, 22/04/2007 - 22:52
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Lucrurile se derulează aici mult mai repede ca în ţară. Câteva zile într-un mediu străin şi îţi dai seama că ai emoţii pe care nu le simţi acasă decât extrem de rar. Într-un fel treci printr-un fel de adolescenţă reciclată. Probabil faptul că mintea e atât de trează ca şi cum ar fi pe o altă planetă (când în fond totul e un fel de reflex mai mult sau mai puţin inutil) provoacă o mare sensibilitate şi în cele din urmă un fel de oboseală plăcută.

Neprevăzutul e atât de abundent încât pare programat - ieri un workshop despre sunet şi muzică în film, azi un spectacol de dans, mâine un concert... toate par impromptu-uri, ca nişte prelucrări jazz după Chopin.

Zilele acestea are loc la Dortmund Internationales Frauenfilmfestival - festivalul internaţional de film regizat de femei - un demers foarte european, foarte binevenit şi foarte interesant, în special ţinând cont de numărul mare de ateliere şi seminarii ţinute în cadrul său.

Am luat parte la unul din aceste workshop-uri, organizat de doamna Charo Calvo – unul din cei mai importanţi sound-designeri de film de artă din Europa. Povestea ei este la fel de impresionantă ca munca pe care o depunde în acest domeniu – fostă dansatoare profesionistă, renunţă brusc şi pleacă din Spania în Belgia, unde urmează cursurile conservatorului din Bruxelles, secţia „compoziţie electroacustică”. De douăzeci de ani lucrează ca sound designer şi compozitor pentru trupe de dans, artişti video-art, producţii independente de film şi spectacole performance. Ian Faber este unul din colaboratorii săi cei mai cunoscuţi.

În acest context s-ar putea crede că e vorba de o persoană destul de greu de abordat, cu o imagine construită pe îndelete, care îţi lasă foarte puţin loc pentru intracţiune umană veritabilă. Dar, aţi ghicit, n-a fost deloc aşa; după mai bine de trei ore de prezentări şi discuţii cu adevărat stimulante şi relevante despre rolul sunetului în construcţia dramatică a unui film sau a unui clip de dans, am ajuns să discutăm oarecum in private cu doamna Calvo despre posibilităţile care ne-ar sta nouă ca studenţi la dispoziţie în domeniul video-art-ului şi al dansului-performance. Până la urmă chiar am făcut schimb de e-mail-uri.

Unul din cele mai plăcute exerciţii din cadrul workshop-ului a fost încercarea de urmărire a trecerilor regizorale de la un prag dramatic la altul, prin intermediul coloanei sonore. Filmul subiect a fost Apocalypse now iar modul genial în care Coppola l-a regizat a părut cu atât mai evident şi mai de impact. Este cu adevărat surprinzător să vezi cum, încercând să-ţi aminteşti succesiunea sunetelor auzite, revezi fără probleme imaginile peliculei şi trecerile de stare şi de acţiune ale personajelor devin mult mai clar conturate.

Vision is blurry – sound is precise, it pinpoints, spunea doamna Calvo chiar la începutul atelierului. Demonstraţia a fost pe măsura maximei, din toate punctele de vedere.

După workshop am fost până la Essen (părerile sunt foarte consecvente aici în privinţa unui fapt anume – Dortmund-ul este în esenţă un oraş plictisitor, pe care îl cunoşti ca pe propriul buzunar în nu mai mult de două săptămâni, ceea ce contrastează cu atmosfera din Duseldorf sau Essen de pildă, oraşe complexe, vaste, sinestezice; noroc că Ruhr este un fel de megalopolis în devenire, toate aceste oraşe fiind la o proverbială aruncătură de băţ unul de altul) unde am vizitat un spaţiu de teatru minunat. Pur şi simplu minunat, fără comparaţii şi fără relativităţi – un fost complex industrial, transformat în teatru, numit Pact Zollverein.

O fabrică părăsită şi colorată de rugină exercită deja o anumită vrajă inconfundabilă, care nouă ne este desigur cunoscută – oricine a trecut prin Copşa Mică, Târnăveni, Şuncuiuş sau Ciucea ştie despre ce vorbesc. Sunt spaţii ale căror atmosferă trimite minte înapoi la vârsta la care mai credem în fantome – pentru mine cel puţin sunt spaţii ca un fel de portaluri indirecte spre un întreg dat infantil pe care am învăţat să-l îngrop sub explicaţii, cu vremea.

Pact Zollverein este arhetipul acestui tip de spaţiu – exercită acea simpatie unică pe care coloşii industriali îmbătrâniţi o au tocmai prin erodarea aspectului lor funcţional şi impunător. (În fond şi la urma urmei emoţia trezită de ruine în oameni este cam de aceeaşi natură – străfulgerarea unei continuităţi provoacă automat un sentiment de apartenenţă la locaţia respectivă.) Iar dincolo de vibraţia propriuzisă a fabricii era transfigurarea ei în teatru – două magii perfect compatibile în acest caz.

Spectacolul văzut a fost Mesh, coregrafiat de Rodolpho Leoni (participant timp de trei ani la programele Martha Graham Center for Contemporary Dance în New York).

Descrierea oficială spune: In his new duet mesh dancers, Christine Bai and I-Fen Lin, mirror human data routers who physically and sensorially receive and transmit movements and impulses in a complex dialogue with each other and the architectural space around them. Dialogul cinetic al dansatoarelor este descris aici ca schimbul tăcut şi eficient de informaţii între routere de date, recele digital încercând să coexiste cu spontaneitatea şi aleatoriul reacţiei unui trup viu.

Eu am perceput o combinaţie dificilă de dinamism, naturaleţe pe de o parte şi serialism şi redundanţă robotică pe de alta. Dansatoarele au încercat să susţină un tur de forţă coregrafic de aproape o oră şi jumătate – din păcate nu au reuşit pe deplin, din diverse motive – cel mai important fiind, după cum spuneam, repetitivitatea destul de pronunţată a structurilor, care obosea ochiul, în ciuda virtuozităţii incontestabile a mişcărilor lor. Derivat din acest neajuns survine şi faptul că spectacolul lasă impresia de durată foarte mare (cât o zi de post, ca să fiu lipsit de echivoc).

Cu sentimentul viu că o plimbare prin complexul Pact Zollverein împreună cu Charo Calvo poate creşte speranţa de viaţa a unui individ şi potenţialul creativ al speciei umane, aştept cu nerăbdare vizita de mâine la cea mai mare fostă berărie din Dortmund – monumentul numărul 1 al oraşului – clădirea U.

Şi îmcă ceva - website-ul Pact Zollverein îl găsiţi la adresa http://www.pact-zollverein.de/english/pact/pact.html


Spacer Spacer