Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Prima dudă


Mircea Laslo

Joi, 19/04/2007 - 19:02
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

S-a scris mult despre tendinţa contemporană de a combina mai multe elemente într-unul singur, într-un fel de bagaj compact şi plin de stil de bunătăţi. De la tehnologie – telefoane-aparat foto-mp3 player, la şampon – „noul Pantene 3 în 1”, obsesia pentru eficienţă şi utilitarism al 21st century schizoid man produce multe gadgeturi, câteva minuni şi din când în când adevăraţi monştri ai lui Frankenstein.

Nici teatrul nu e scutit de tendinţa aceasta – teatrul-dans, teatrul-imagine, teatrul virtual, toate acestea le văd nu atât ca expresii ale unei crize ci mai degrabă ca manifestări ale unei gândiri colective, ale zeitgeist-ului nostru. Uneori rezultatele sunt admirabile, ca în cazul celor de la Cirque du Soleil (care e circ în măsura în care actoria nu este neapărat caracteristica formulei lor; nu se poate însă face abstracţie de concepţiile regizorale elaborate, de stilul vizual unic şi proteic şi de coregrafiile splendide de care dau dovadă în spectacolele de până acum). Aici demersul are succes deoarece se reîntrunesc elemente care sunt teatrale, care ţin de sfera de sinteză a teatrului, chiar dacă formulele de îmbinare nu mai sunt analoge cu tipicul teatral – concentrarea pe elementul fizic al actoriei cauzează conceptualizarea mai profundă a contextului teatral al acţiunii fizice, iar dacă metafora vizuală nu mai poate susţine gustul publicului de teatru, la Cirque du Soleil ea îşi regăseşte locul pe scenă.

Alteori, combinaţiile la care regizorii supun teatrul pretind mult prea mult de la deja întinsa flexibilitate a acestei arte. Ca de pildă ideea de a face teatru în scop pedagogic (până acum nimic nou, se poate, cu rezultate mulţumitoare, dar! - ) al limbii. Adică să pui oameni să joace teatru într-o limbă străină, pentru a învăţa mai bine limba respectivă. Logica iniţială îmi scapă oricum, darămite confruntată cu faptul împlinit al... spectacolului prezentat.

Asta a fost premiza reprezentaţiei/colaj de texte din Bertold Brecht intitulată Keinen verderben lassen - "a nu lăsa nimic să se piardă în zadar". Zece actori „amatori din toate colţurile lumii, sub regia şi îndrumarea lingvistică a doamnei Regina Nölke au făcut tot ce-au putut ca să plictisească din răsputeri un public de teatru şi să încânte pe cât posibil un public de educatori, învăţători şi profesori. Educatori pentru că spectacolul a arătat exact ca o serbare. Învăţători pentru că străduinţele sincere ale participanţilor de a rosti cât mai bine şi cât mai fluent ar fi adus bujori de mândrie pe chipul oricărui dascăl, iar profesori pentru cele peste şaizeci de minute de Brecht semipreparat servit rece.

Nu e cazul să vorbesc de costume şi de scenografie, spectacolul nu se servea realmente de nimic din ceea ce era pe scenă. Problema reală constă poate mai ales în faptul că până şi actorii simţeau că ceea ce fac nu este „pe bune”. Şi nu, nu confund stânjeneala cu detaşarea brechtiană. Pur şi simplu atmosfera era aceea a unei serbări de şcoală primară în care copii se străduiesc din toată fiinţa lor plăpândă şi fragedă să mulţumească ochii semi-condescendenţi şi sclipind de mândrie a părinţilor.

Partea bună este totuşi că spectacolul nu avea pretenţii de mare realizare. Din acest punct de vedere mi-ar plăcea să citesc despre spectacole făcute cu o asemenea naivitate şi bunăcredinţă la noi. Sper numai să nu am parte de prea multe aici...


Spacer Spacer