Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

În sfîrşit, jurnalism (pur întîmplător) la Realitatea TV!


Bogdan Ghiu

Miercuri, 23/01/2008 - 12:18
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Marţi, 22 ianuarie 2008, postul Realitatea TV a prezentat, în jurnalele sale (nu doar în unul singur, izolat, ci de-a lungul întregii după-amiezi, pînă seara), un material despre parcările din Bucureşti, din care am aflat, de exemplu, printre altele, că raportul automobile/locuri de parcare este de 3/1, mult mai „echilibrat” decît credeam eu, decît se vede cu ochiul liber prin Capitală.

De ce ţin să remarc acest „material”? Pentru că este, în sfîrşit, şi în mod cu totul izolat, un act jurnalistic, care prin însăşi calitatea sa de dosar, nu doar de ştire fals intempestivă, face educaţie publică.

Este important pentru românii care îşi cumpără orb, automat, printr-un pur gest de mimetism somnambulic, maşină în impracticabilul Bucureşti, să afle, să li se atragă atenţia că, de pildă, la Roma (ca, de altfel, în toate marile capitale şi oraşe europene), există şosele de centură, aşa numitele „periferice circulare”, şi „tangente”, adică bulevarde axiale, care taie oraşul, dar şi că circulaţia automobilelor este interzisă în centrul Cetăţii Eterne (lucru inimaginabil, în momentul de faţă, la Bucureşti) şi, mai ales, că locuitorii Romei, deşi la fel şi poate chiar mai „latini” decît românii, la fel de „apucaţi”, la fel de „nebuni” ca şi noi, au avut totuşi înţelepciunea, flexibilitatea (semn de vitalitate), care nu contrazic deloc modernitatea, gustul individualist al vitezei, al independenţei în mişcare şi al proprietăţii private, să se adapteze la situaţia de ei înseşi, în colectiv, creată, abandonînd deja greoaiele, depăşitele, vetustele – pentru circulaţia în oraş – automobile personale, cărora le preferă „mobiletele” (cum le spun francezii) şi scuterele, ca intermediar mult mai veloce între dinozaurul automobil şi spadasina bicicletă (soluţie radical minimalistă).

Ce vrem? Să persistem în credinţa oarbă că maşina înseamnă viteză, ceea ce nu mai e de mult cazul, sau chiar să ne putem deplasa, să ne putem strecura repede, graţios prin oraş? Aglomerările urbane actuale au determinat modificarea, rafinarea, adaptarea comportamentului somatic colectiv. În toate marile oraşe ale lumii, aceste constrîngeri demonstrează capacitatea corporal, înnăscut creativă, artistică a omului „de rînd”: o adevărată coregrafie urbană caracterizează, azi, mişcarea colectivă prin oraşele lumii. A trăi la oraş generează, azi, artă. O artă imanent populară. Şi un nou, adevărat, pragmatism al vieţii.

Cu toţii sîntem înnebuniţi să ne plimbăm în străinatate, de la vlădică pînă la opincă. Plecăm, însă, cum zice poporul, boi şi ne întoarcem vaci, căci nu avem ochi să vedem cum arată străzile pe care circulăm sau cum merg alţi oameni pe ele.

Se poate, deci, trăi civilizat, bine şi frumos, dar mai ales eficient, artistic şi estetic eficient (adevărata eficienţă a devenit, în lumea actuală, fapt de artă), într-un mare oraş, înghesuiala şi blocajele, demenţa şi sălbăticia urbane nu constituie nişte fatalităţi perverse ale modernităţii şi ale creşterii demografice, aşa cum pare la Bucureşti. Politicile publice pot face, implicit, educaţie, şi chiar pe mai multe căi, în mai multe moduri, acţionînd însă discret-sinergic.

Astfel, tehnologia poate reprezenta un mijloc de „externalizare” a moralei. Un filosof al ştiinţelor la care m-am obişnuit să mă raportez constant, Bruno Latour, spune, astfel, într-un eseu intitulat „Cornelienele dileme ale unei centuri de siguranţă”, din cartea Petites lecons de sociologie des sciences, Paris, La Decouverte, 2006, pp. 26-27: „Centura de siguranţă devine atunci, pentru responsabilii cu securitatea rutieră, mijlocul de a înscrie regula morală «să nu circuli cu viteză excesivă» în automobilul însuşi, ţinînd seama de faptul că orice conducător auto care apasă pedala de viteză la maximum, pînă la duşumeaua maşinii, este un monstru hibrid pe jumătate fiinţă gînditoare, pe jumătate corp înzestrat cu o enormă inerţie”.

Noi, în frunte cu presa şi cu oamenii politici, care ar trebui să fie cei mai luminaţi şi să ne lumineze şi pe noi, înţelegem greşit, şcolăreşte, faptul de educa. A educa nu înseamnă a bate la cap, a prescrie îngurgitarea pe dinafară (deci exterior, fără participare) a unor mesaje obligatorii. Adevărata educaţie nu se face nici explicit, nici brutal, prosteşte coercitiv. Adevărata educaţie eficientă, autentic formatoare şi modelatoare, se face prin coerciţie discretă şi implicită: ambientală.

Modul în care nişte autorităţi, prin politicile lor publice, organizează spaţiul urban, spaţiul material public, reprezintă un mod de a educa comportamentul în circulaţie şi, deci, de a face traficul suportabil, fluent, de a civiliza viaţa urbană. Nu este nevoie de interdicţii explicite, care tocmai prin caracterul lor declarativ jignesc, provocînd libertatea şi demnitatea individuală la reacţii spontane de nesupunere. Tot ce este verbal sau scris aşa şi rămîne: literă moartă. A te rezuma doar la vorbe înseamnă a nu face, de fapt, cu adevărat politică.

Adevărata politică civilizatorie (sau „politică de civilizaţie”, cum îi spunea recent, dar într-un sens cu mult mai înalt, preluînd formula unui filosof, Edgar Morin, preşedintele francez Nicolas Sarkozy) trebuie să acţioneze implicit, externalizînd morala în modul de organizare a spaţiului, pentru ca de acolo ea să fie re-internalizată, la nivel tot implicit, spontan, non-discursiv, devenind obişnuinţă, reflex, unul la fel de orb, la fel de automat ca şi impulsul, obişnuinţa de a apăsa pe pedala de viteză pînă la refuz şi de a nu mai abandona automobilul personal în nicio situaţie, indiferent de consecinţe, pentru a-i lua locul: numai un reflex, nu un mesaj verbal explicit, poate lua locul unui alt reflex. În politică, cine se rezumă numai la vorbe, nu face politică, ratează însăşi ţinta politicului: reformarea oamenilor. Politica este fie implicit educativă, fie nu este deloc. În România încă nu se face politică.

La fel ca şi politica, şi presa poate fi implicit educativă, formatoare. Numai că în România media bate presa, informaţia bate jurnalismul. Sub pretextul informării în timp real şi a facerii adevărului la vedere, prin vorbărie infinită, presa românească procedează asemenea „poeziei leneşe” vituperate, cîndva, de Ion Barbu. Este mult mai facil şi mai ieftin să stai şi să aştepţi, „în direct” şi în colectiv, ca babele la portiţă, să-ţi cadă vreun eveniment, pară mălăiaţă (deja coaptă, deja stricată), în gură în loc să imaginezi şi să compui „materiale” de presă precum cel despre parcările şi circulaţia din Bucureşti, şi adevărate ca ştire, dar şi formatoare ca mesaj – material despre care mă tem, însă, că a reprezentat un simplu accident, o simplă scăpare care nu mai poate schimba cursul dezastruos al mass-mediei româneşti.


Spacer Spacer