Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

„Jurnalista” Drăgotescu şi invitaţia la corupţie (II)


Bogdan Ghiu

Luni, 07/01/2008 - 15:55
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Teme şi principii de cercetare pentru cacopitalismul mediatic

Principii etic-metodologice: (1) a face vizibil ceea ce ne face vizibili

Televiziunea face, de multă vreme, totul vizibil în societate, dar ea însăşi nu se oferă vizibilităţii decît ca spectacol auto-gratificant şi auto-flatant. Este principalul nucleu contemporan de putere în măsura în care reprezintă instituţia actuală care incarnează total, fără rest, principiul „metafizic” de funcţionare al oricărei puteri, în general: asimetria, în special prin vizibilitate, în sensul modernităţii (tot mai) panoptice.

Televiziunea stabileşte şi codifică vizibilul social, dar ea însăşi este principala instituţie oarbă, care nu se anchetează şi nu se vizibilizează pe sine decît pro domo. Lucrînd cu imaginile, ea traduce şi mecanismele de putere în regimul exclusiv al vizibilităţii, al vizibilului, care constituie, astfel, principalul teren de luptă şi principala miză politică a postmodernităţii.

Televiziunea trebuie, deci, dez-opacizată sau, mai exact, contra-transparentizată, alter-transparentizată, altfel spus împotriva transparenţei căreia ea însăşi alege, orb, să i se supună.

Televiziunea incarnează principalul Cod de putere, ca fabrică de putere, în actualitate.

Televiziunea este invizibilă.

A cerceta televiziunea înseamnă a cerceta însăşi esenţa societăţii actuale, printr-o „întoarcere pe dos” a vizibilităţii.

Acesta este primul principiu metodologic. Prima axiomă.

Principii etic-metodologice: (2) comunicare TV dintre politic şi economic

Televiziunea, ca releu, nu mediază intra şi inter-social, ci între politic şi economic, realizînd „a treia cale” a postcapitalismului structural mafiot, bazat pe corupţia legiferată sub formă de Cod implicit, invizibil, care elimină, aşa cum s-a mai întîmplat în istorie, micro-corupţia civilă, corupţia micro-socială. Dacă statul modern a urmărit în special, aşa cum s-a spus, adjudecarea monopolului asupra exercitării violenţei legitime în societate, acelaşi lucru îl face, azi, televiziunea atît cu vizibilitatea, cum spuneam, dar şi cu producţia de putere şi cu producţia de profit, legîndu-le exclusiv prin intermediul ei, de unde poziţia sa structural strategică în actuala societate omogenizată, globalizată.

Televiziunea este principalul producător contemporan de putere. Producţia şi reproducerea puterii depinde de imaginalul codificat televizual, mediatic.

Capitalismul actual nu este acelaşi cu „capitalismul istoric” (I. Wallerstein). Capitalismul, afacerile actuale se bazează pe imagine, pe semn, pe virtual. Este un capitalism bazat pe „imaterial: (A. Gorz), care a împins pînă la ultimele consecinţe, scoţînd-o în afara ei însăşi, logica „echivalenţei generalizate”, a abstracţiunii banilor. Televiziunea a ajuns să-şi exercite misiunea macro-istorică dat fiind că avea, aşadar, locul deja pregătit, în gol, în negativ, în însăşi inima capitalului, astfel că în mod necesar, predestinat, nu contingent, a ajuns ea în inima capitalismului, a post-capitalismului actual.

Dublă poziţionare centrală, aşadar: în inima producţiei de putere şi în inima producţiei de capital. Televiziunea comunică, aşadar, cu ea însăşi, „transmite live” şi în permanenţă din inima capitalului în inima politicului, pervertindu-le, corupîndu-le pe amîndouă tocmai prin această „comunicare”, care devine, astfel, principalul nex structural al societăţii contemporane.

„Dacă luăm exemplul domeniului economic, care este locul prin excelenţă al schimburilor, în interiorul lui orice lucru poate fi, în principiu, supus schimburilor, pentru că aceasta este tocmai condiţia intrării sale în acest cîmp. Dar sfera economică însăşi, considerată în globalitatea ei, nu poate fi schimbată pe nimic. Nu există meta-economie, transcendenţă cu care ea să poată să poată fi măsurată. Nu există o finalitate ultimă contra căreia economia ca atare ar putea fi schimbată. În interiorul ei, toate circulaţiile sînt posibile, dar nu există nicio transcendenţă, niciun «altceva» pe care ea, ca valoare, ar putea fi dată la schimb. (...) Iată, însă, că sîntem pe cale de a inventa un fantastic echivalent general: virtualul. Acesta se prezintă ca o cifrare, ca o codare prin care totul va putea fi măsurat cu aceeaşi măsură reductivă la extrem care este binarul, alternanţa 0/1. Nimic nu va scăpa acestei ecuaţii simplificatoare. Este forma ultimă a schimbului, forma sa cea mai abstractă, forma sa limită, apropiată de schimbul imposibil” (Jean Baudrillard, Mots de passe, Paris, Pauvert, 2000).

Acesta este cel de-al doilea principiu metodologic. Cea de-a doua axiomă de cercetare.

Principii etic-metodologice: (3) micro-macro hermeneutica

Cea de-a treia axiomă, de fapt corolar al celor precedentelor două, priveşte adecvarea cercetării. Dacă televiziunea unifică şi amalgamează automat, face să „comunice”, corupând dublu, nu ceea ce ea însăşi, pur ideologic, declară, ci ceea ce încă mai numim, strict, academic, scolastic, iluzoriu, „politicul” şi „economicul” prin domnia unificatoare, „federalizantă” a imaginii falsificabile, artificial constructibile, extinzînd dominaţia naturalului prefabricat, a „umanului” asupra oamenilor, este nu numai legitim, ci inevitabil ca, în cercetarea socialului actual prin intermediul centrului său structural strategic, televiziunea, să practicăm o hermeneutică micro-macro, refăcînd „puntea” şi comunicarea structurală şi regăsind astfel, tocmai datorită omogenizării şi a amalgamării, a confuziei şi a coruperii structurale performate de către şi prin televiziune, principalul „nerv” al lumii contemporane.

Vom „sări” aşadar, permanent, efectuînd analitic „tele-comunicarea” (deja existentă, de fond) dintre „accidental”, „particular” şi, mai ales, „ocazional” şi nivelul macro, „perpendicularizînd” tendinţele structurale pe ele însele, pentru a le măsura, aşa cum şi fac în ascuns, în mod ocult, cu propriul lor etalon, dar, de data aceasta, prin divulgarea „alianţelor” intime, în mod explicit, public, discursiv, la vedere: în mod democratic: într-o lume unificată şi omogenizată prin tratamentul mediatic al imaginilor, există „accidente” care pot permite „foraje” în profunzime, pe unde să izbucnească (ca un puroi: cacofonia este, aici, regula!) aurul hipernegru al adevărului. Negru, desigur, deci preţios, de la bezna invizibilului menţinută în inima, şi ca o condiţie a vizibilului. „Darkness at noon”, însăşi definiţia profetică, din inima totalitarismului literal-politic, a „totalitarismului” metaforic mediatic.

Dacă de comunicare, dar de una structural-„inefabilă”, este vorba, să „atacăm”, deci, fenomenele în însăşi „comunicaţionalitatea” şi „comunicabilitatea” lor, care le face insesizabile atît timp cît vom continua să ne adresăm şi să ne focalizăm atenţia asupra unor „relate” presupus pure şi de sine stătătoare, „monadice”, ca substanţe. Fenomenul de cercetat îl constituie tocmai alterarea şi contaminarea „purităţilor” substanţiale, coruperea lor „comunicaţională” – dacă va fi existat, vreodată, aşa ceva altundeva decît în mintea autoobnubilată a metafizicienilor şi a teologilor, altfel spus a „onto-teologilor” şi a performatorilor de „teodicee” şi de „sociodicee”, combinaţia tradiţională filosofie-teologie reprezentînd, poate, însuşi arhetipul „coruperii”, al alterării prin „comunicare” pe care astăzi, iată, trebuie să o decriptăm în registru „secularizat”, altfel spus naturalizat..

Această metodă reprezintă, de altfel, o prelungire „adaptată” a principiului „intempestivităţii”, al „inactualităţii” nietzscheano-foucaldiane prin „arheologii” subite (deocamdată) şi, ulterior, prin „genealogii” istoriste. În ceea ce mă priveşte, trebuie să recunosc că le practic cu mai dragă inimă pe cele dintîi, lăsînd „genealogiile” în seama istoricilor inspiraţi, tot mai puţini, din păcate, iar la noi, în România, practic inexistenţi.

Loc, situaţie, datorie: etica cercetării şi cercetarea ca imperativ etic situat

Un ultim principiu, mai puţin strict metodologic şi mai mult macro-etic, propriu-zis etic, dat fiind că, pornind de la o situaţie istorică, defineşte o şansă şi o datorie, în sensul de misiune intelectuală, la care fac referire, fără a-l dezvolta complet încă, şi în finalul acestui text, priveşte faptul că, în actualul „sistem-lume” al globalizării, nu mai exisă centru, ci doar margini, periferii, că inclusiv vechile centre de putere preferă, strategic, poziţii ex-centrate (este ceea ce nu înţeleg, în prezent, Statele Unite ale Americii: a te mai preocupa de o poziţie centrală de forţă înseamnă a te înşela cu privire la epocă: din acest punct de vedere, America este principala sursă de anacronism contemporan, şi tocmai de aici îşi şi trage ea forţa: din opoziţie, profită de curent mergînd împotriva lui, producînd contradicţii şi, deci, conflicte prin care puterea se autoalimentează, menţinînd în vigoare definiţia unui politic expirat, lichidat).

Or, este posibil ca tocmai aici, la noi, în situaţia şi în zona intrării postcomuniste în globalizare, fenomenele capitalismului globalizant să fie mai vizibile, dat fiind că nu sînt atentuate, nuanţate, moderate de straturile organice ale evoluţiei sociale. Aici, „fardul” arheologic este mai subţire, fenomenele sociale sînt, poate, mult mai brute, mai fruste, mai neprelucrate, mai „insolitate”, deci mai vizibile. Între „straturi”, sedimentele şi trecerile sînt mai puţine, cînd nu lipsesc cu desăvîrşire. Acolo unde, în Occident, continuum-ul istoric face dificilă surprinderea discontinuităţilor, fapt care a împins la extremă acuitatea simţului analitic şi critic, discontinuităţile, salturile istorice date, „naturale”, oferă, poate, şansa, şi impune datoria, misiunea unei cercetări privilegiate, pentru întreaga umanitate. Este convingerea mea, veche deja, dar tot mai „impacientă”.

Esenţa de „ştiri” a televiunii

În sfârşit, consider că actualele televiziuni de ştiri reprezintă o contragere, o sintetizare şi o depăşire istorică în act a înseşi esenţei antagonic, conflictual-„comunicaţionale” a televiziunii.

Nimic întîmplător, arbitrar, accidental, nepertinent aşadar, după opinia şi în viziunea mea, în cele ce urmează. Numai necesitate logică şi răspuns etic, ripostă intelectual-practică. Mă opun absorbţiei, „înghiţirii” în „parmenidismul” falsificant şi sacrificial al globalizării cu „acul” intuiţiei şi al cercetării intelectuale: im-„boldul” socratic actualizat, cu care încerc să „înţep” bulele factice de spumă din care se compune „marea sferă”-ecran care ne înghite, sufocîndu-ne blînd şi expunîndu-ne Exteriorului orb.

Omogenizării implozive accelerate, hiperactualizate, a lumii, încerc să-i răspund prin mici acţiuni de „comando”, recurgînd la concentricitatea explozivă a principiilor şi a liniilor de cercetare. Încerc, altfel spus, să redau amalgamului o structură pentru ca, poate, astfel, măcar virtual dacă tot ne aflăm în virtualizare, alianţele oculte să devină cu adevărat aliaj – un material mai rezistent pentru construcţiile umanităţii.

Ocazia, simptomul, boala

Aţi văzut prestaţia de sîmbătă (5 ianuarie 2008), după-amiază, a „jurnalistului” Corina Drăgotescu în discuţia despre eterna zăpadă cu Ludovic Orban şi Adriean Videanu, la Realitatea TV? Aţi surprins cumva vreo (masivă) notă falsă în acel concert de odaie?

În încheierea articolului de la rubrica „Evul Media” de duminică, 6 ianuarie 2008, puneam această întrebare, promiţînd să revin duminica viitoare cu prezentarea şi discutarea problemei. Nu mai aştept. Rezolv lucrurile pe loc, căci este în acelaşi timp simplu şi grav, de bun-simţ: încălcare a bunului-simţ.

Se vorbea, aşadar, la nesfîrşit, aşa cum se întîmplă totul la Realitatea TV, despre înzăpezire şi despre (ne)implicarea autorităţilor în rezolvarea efectelor vremii, ale naturii în general (care a devenit ceva insportabil, intolerabil şi cu totul excepţional, ne-„natural”: despre natură vorbesc; pe această temă, vezi însemnările care vor urma).

Eliminarea naturii idioate şi prostirea Idiotului natural

Îi plîng (cu lacrimi de crocodil, fireşte) pe jurnaliştii de tipul celor de la Realitatea TV: ţinuţi în cuşca platoului, se văd nevoiţi să-şi înfrîneze elanul nestăvilit, pasionat către adevăr şi să-l traducă sub forma tonului senzaţionalist, apocaliptic, ca strigăte după adevăr. Ca nişte fiare însetate de adevăr, dar ţinute în cuşcă de decăderea jurnalismului contemporan, de falsul jurnalism actual, de media tot mai pasteurizate, mai edulcorate, mai trişate, ei strigă din cuşca de sticlă: „Ninge! Ce ne facem? Săriţi! Autorităţile!”

A ninge (şi a fi cald, a ploua, a bate vîntul, a nu ninge, a nu ploua, a nu fi cald etc.) a devenit, desigur, o aberaţie, o anormalitate, o monstruozitate, un abuz – o infracţiune: natura trebuie permanent penalizată, calificată juridic, normalizată, disciplinată prin tot felul de „coduri”, care sînt coduri de semnalizare penală, care îşi propun, nici mai mult, nici mai puţin, decît să stabilească public identitatea şi semnificaţiile fenomenelor naturale, pe care nu mai putem şi nu mai trebuie să le percepem natural, adică liber şi nuanţat, eventual chiar „poetic”, alternativ. După normalizarea şi disciplinarea, dresarea omului de către om, care s-a numit „modernitate”, „progres”, „proces de civilizare”, „cultură”, asistăm acum la eliminarea ultimelor resturi de „naturalitate” iraţională din om, prin, cum ar spune Baudrillard, „exterminarea”, excomunicarea naturii.

„Naturală”, în schimb, a devenit tocmai manipularea genetică a umanului, fie direct, la propriu, prin delirul scientist al ştiinţelor, fie tradiţional-indirect, metaforic, prin tehnologiile tot mai diverisificate şi mai insesizabile de putere. Considerată „iraţională” şi periculoasă, imprevizibilă, „natura” este, azi, extirpată şi reimplatantă sub formă de grefă, ca „genă” protetică de naturalitate artificial, inginereşte creată, creată în laboratoarele puterii, inclusiv prin ideologia „comunicării”, prin „opera” neîntreruptă de televiziune.

„Jurnaliştii” actuali sînt tot mai mult complici la o crimă. Căci a ne dezobişnui de natură şi, mai ales, de reflexele civic-naturale ce este? O „derivă” tot mai adîncă în prostie şi în propagarea ei ca normalitate. Idiotizare la propriu. Deşi – altă temă enormă de discuţie – „Idiotul” (Mîşkin, Bartleby etc.) este tocmai opusul refulat, la rîndu-i exterminat, al Proştilor. Odinioară, Idiotul era Geniul. Astăzi, Prostia l-a înghiţit şi pe el.

Televiziunea ca derapaj în sine şi ca escrocare a pieţei înseşi

În emisiunea cu pricina, respectabila, altfel (pînă azi), Corina Drăgotescu a luat-o total, deşi inefabil, razna, comiţînd ceea ce încă, în acelaşi limbaj „tehnic”-edulcorat în care media vorbesc despre ele însele – „corectitudine politică” pe care însă eu nu-mi permit să mi-o permit –, se numeşte „derapaj” sau „derivă”, inducîndu-se suav, angelic ideea unui simplu accident, nu-i aşa, pur întîmplător de la o linie generală altfel corectă, sobră, dreaptă, profesionistă.

Problema este însă că tocmai această „linie generală” a mass-media reprezintă în sine, şi în totalitate, un derapaj, o derivă: prin tot ceea ce fac, televiziunile în special şi media în general, se află azi, la noi mai mult – deci mai vizibil – ca oriunde, în plin derapaj şi în plină derivă. Aceşti termeni „deontologici” nu mai califică de mult nişte accidente, ci regula generală, „formatul de post”, „filosofia” ştirilor.

De pildă, atunci cînd un simplu business precum Realitatea TV îşi spune, fie şi în coadă, ca un simplu apendice, „televiziune”, ea se află deja în zona escrocheriei şi a abuzului public de încredere: nu este şi nu face televiziune decît printr-o imensă extensie a termenului, extensie (şi, din nou, edulcorare, pasteurizare, diluare a specificităţii, deci a separaţiilor şi distincţiilor, a distanţei de dialog şi de controversă, de dispută şi negociere democratică, care nu mai are între cine şi cine să se desfăşoare, dat fiind că „partenerii sociali” au devenit toţi o apă şi-un pămînt) care ţin, tocmai, de un derapaj, de o derivă devenite esenţiale, centrale. În loc să sape după adevăr, pe verticala faptelor, mass-media se întind tot mai mult ca o plăcintă (ca să nu zic altfel) care se rumegă singură, 24 de ore din 24 şi 7 zile din 7. Adevărul nu se află în studio, iar informaţia cu adevărat importantă nu apare niciodată în (mereu aceleaşi) puncte fixe, acolo unde îşi trimit televiziunile „reporterii speciali” la primire, de-a gata, nefăcînd decît să extindă staticul studio peste „realitate”, sufocînd, eliminînd astfel adevărata realitate şi adevăratele ştiri printr-o simulare economicoasă şi profitabilă.

„Jurnalistul” ca prim telespectator al realităţii-televiziune

Informaţia nu se produce stînd jos sau aşteptînd în DSNG să vină ora jurnalului şi să intri în direct pentru a spune nimic: cine a mai trecut pe stradă, cine a mai intrat şi a mai ieşit, pe unde şi împreună cu cine etc. Primii telespectatori nu sîntem, aşa cum am crede, noi, „publicul”, cei care ne uităm, alegînd să fim prostiţi frontal, în faţă, din fotoliile şi de pe canapelele noastre, la televizor, ci jurnaliştii înşişi: aceştia nu produc, nu provoacă adevărul, informaţia, ci stau în faţa realităţii ca la televizor aşteptînd şi, mai ales, incitînd exclusiv vocal, „stilistic”, de pe margine, din tribune, în cel mai pur stil fotbalistic, realitatea să se „enerveze”, să-şi „iasă din ţîţîni” şi să le cadă coaptă în bot, ca să aibă ce scuipa apoi „în undă”.

Realitatea însăşi a devenit televiziune, se exprimă deja, imanent mediatic, prin canoanele de imagine (socială) ale televiziunii, e pre-normată şi pre-formatată pentru a putea fi difuzată „brut”, „direct”, prin ea însăşi, fără efort: nu mai este nevoie de jurnalişti, aceştia nu mai au nimic de făcut. Facem cu toţii televiziune prin modul în care gîndim, simţim, interacţionăm. Televiziunea propriu-zisă şi-a încheiat de mult misiunea istorică, croindu-ne pe toţi după chipul şi asemănarea ei. Acum s-a transformat, leneş, într-un simplu „reality-show”, de fapt într-o omnipotentă reţea de camere de supraveghere a socialului: nu cumva să iasă vreunul din normă, să nu facă televiziune ca toată lumea! Play or die!

Playback live: televiziunea ne pune vorbele în gură, ecranele televizoarelor sînt de fapt promptere sociale, nu trebuie decît să dăm muţi din plisc, să ne pre-facem, să ne lăsăm pre-făcuţi, părînd că vorbim, că ne exprimăm cînd, de fapt, nu facem decît să mestecăm remestecatul mediatic: papier mâché, falsă hrană, exprimare butaforică de sine.

Televiziunea ca afacere de poliţie

Televiziunea este, astăzi, poliţie socială, coextensivă întregii societăţi, o poliţie care nu mai reprimă decît indirect, ca efect colateral, producînd reductivele tipologii sociale convenabile capitalului. Cea mai eficientă (adică cea mai invizibilă, mai secretă, mai nedeclarată, mai ilicită) formă de poliţie din toată venerabila istorie a poliţiei moderne!

Poliţie-afacere, adică ceea ce Giddens numea, politicos-„academic”, „a treia cale”: corupţia însăşi, cu adevărat structurală. Capitalismul incluzînd ca motor şi ca relaţie socială de piaţă fundamentală corupţia. I-am putea spune: CACOPITALISM, adică capitalismul cacofonic bazat pe corupţie.

Televiziunea, presa, da, mediază, dar de fapt intermediază: este cel mai eficient, cel mai „performant” (cuvîntul preferat al unuia dintre actanţii direct implicaţi în aceste procese de „traducere” mediatic-coruptivă a deja-post-capitalismului românesc, post-comunism în globalizare: Mihai Tatulici) mijlocitor, samsar postmodern, releul automat cel mai scurt între a face poliţie şi a face afaceri, afacerila ca poliţie şi poliţia-afacere, „comutatorul” (şi computatorul) cel mai rapid dintre statul corupt şi capitalul (devenit) corupător.

Jurnalistul-barman/băiat de tejghea (bartender news format) şi televiziunea ca pub şi bordel

Asemenea unor barmani-peşti plictisiţi, „jurnaliştii” de astăzi stau la taclale la tejghelele lor ştiri şi îndoaie informaţia cu apa chioară a unui profesionalism în vînzări, de băieţi de prăvălie, nu în jurnalism, vînzînd-o porţionat, în porţii tot mai exigue, ca să poată ţine deschis toată ziua şi toată noaptea, lăudîndu-se şi făcîndu-şi promo cu asta. Iar becul de la intrarea în studiourile care nu închid niciodată, pe care scrie „On air”, sînt, evident, roşii, ca la bordel. Red media district. „Play it again, Sam!” Deşi emit permanent în direct, televiziunile nu difuzează decît reluări ale unui unic program – ale Programului Unic.

Televiziunea ca Gîndire Unică – şi ca amînare a evoluţiei

Care, pentru a reveni, sau a veni, în sfîrşit, în particularul simptomatic, la jurnalista Drăgotescu, este un program de gîndire, de simţire, de viaţă, prin care se încearcă normarea şi normalizarea, omogenizarea stilurilor de viaţă, de gîndire şi de simţire. Televiziunile de ştiri – care reprezintă azi, aşa cum spuneam, epura metodologică a ceea ce a ajuns, involuînd sau deturnîndu-se de la propria evoluţie, televiziunea – nu transmit, de fapt, ştiri, ci cuvinte de ordine, spunîndu-ne implicit ce şi cum să facem, inclusiv pentru a face treaba în locul lor, adică prost şi inutil (apelul către populaţie de a transmite imagini, fotografii şi filmuleţe, „mărturii”, nu reprezintă decît o recunoaştere implicită a lenii şi a deprofesionalizării jurnalistice a unor jurnalişti care nu mai ies din studio şi din maşini; alţii, noi sîntem chemaţi să le facem treaba – pe degeaba).

Se poate vorbi de un adevărat complot, generalizat, de a împiedica, sau măcar de a amîna tocmai revoluţia pe care tehnologia, corect, adecvat utilizată, ar putea s-o producă. Dar aceasta este o temă enormă, care trebuie abordată pe îndelete. Un simplu exemplu, şi o simplă aluzie, în trecere, ca temă de discuţie pentru altădată.

„Progresul” ca temporizare a schimbării şi a istoriei

„Între deţinătorii puterii politice de la începutul secolului al XIX-lea, a avut loc atunci o mare dezbatere strategică. Existau, pe de o parte, cei care, mînaţi de frică, considerau că aceste mişcări trebuia să fie eliminate (ei resping, prin urmare, însăşi ideea de suveranitate populară). Aceştia se calificau pe ei înşişi ca fiind «conservatori» şi făceau elogiul instituţiilor «tradiţionale» – monarhia, Biserica, notabilii, familia –, ca zid de apărare împotriva schimbării. Lor li se opunea însă un alt grup, care considera că această stratagemă este sortită eşecului şi că era mai bine să se accepte anumite schimbări inevitabile pentru a se atenua amploarea şi viteza schimbării (...) Alegînd «progresul», liberalii căutau, astfel, să controleze mai bine schimbarea, în aşa fel încît «clasele periculoase» să devină mai puţin periculoase, iar persoanele «meritorii» să ocupe posturile-cheie în cadrul instituţiilor politice, economice şi sociale. Şi mai exista, fireşte, un al treilea grup, acela al radicalilor (...). Din această trinitate ideologică apărută în urma Revoluţiei Franceze – conservatorism, liberalism şi radicalism –, liberalii de centru au ajuns să domine scena politică a sistemului-lume, cel puţin pentru o perioadă îndelungată. Programul lor de schimbare moderată a fost aplicat pretutindeni, iar ei au reuşit să-i convingă atît pe conservatori, cît şi pe radicali să-şi modereze poziţiile, astfel încît şi unii, şi alţii au devenit nişte avataruri ale liberalismului centrist” (Immanuel Wallerstein, World-Systems Analysis. An Introduction, New York-London, Duke University Press, 2004; sublinierile mele, B.G.).

„Progresul”, aşadar, ca amînare, ca „raţionalizare”, ca temporizare tactică a schimbării, ca „liniarizare” a rupturii, ca „istorizare” a trecerii de la o paradigmă, de la o epistemă la alta. Şi, în consecinţă, istoria însăşi ca „drum prin deşert”, ca „intermezzo” şi ca derivă între lumile istorice, între „sistemele-lume”, ca spaţiu-tampon, ca gol „între”, nu ca substanţă autocentrată „în”: istoria este amînarea artificială dintre istorii; evitare, de fapt, ocolire a Istoriei prin istoricitate, prin „inervarea” cu putere „capilarizată” a cotidianităţii (macro-istorie pogorîtă în micro-istorii) etc.

Umanul împotriva omului

Altă perspectivă, nu-i aşa, asupra proceselor care ne-au „modificat”, de fapt creat „genetic”, procese care azi par „naturale”, de la sine înţelese, fireşti, cu atît mai mult cu cît au devenit automate, tehnologice, invizibile, dispensîndu-se de iniţiativa şi de participarea „omului”? Aceste procese creează, azi, uman fără om, hiper-uman împotriva omului (nouă altă temă de discuţie).

Presa invită la corupţie!

La un moment dat, aşadar, în discuţia sa cu Ministrul Transporturilor, Ludovic Orban, şi cu Primarul General al Capitalei, Adriean Videanu, Corina Drăgotescu, vrînd cu orice preţ să se arate rea, jurnalist adevărat, ce naiba, a întrebat dacă, (ne)acţionînd împotriva zăpezii aşa cum (nu) au făcut-o, pe cei doi politicieni îi interesează, totuşi, imaginea publică şi, mai ales, ce va spune despre ei electoratul la următoarele alegeri. Orban a răspuns scurt că el face administraţie, nu politică, şi că, în calitatea sa de ministru, nu îl interesează imaginea publică.

Căci, dacă l-ar fi interesat (şi, de fapt, pe toţi politicienii numai asta îi interesează, dar aici vorbim despre aspectul formal, declarativ, al lucrurilor, nu pe fond; şi despre „politica” presei, nu despre cea a politicienilor), ar fi fost vorba de un act calificat de corupţie, adică de un ministru care şi-ar fi făcut campanie electorală, imagine, pe bani publici, în exercitarea unei funcţii publice.

Or, tocmai la asta invita indirect, sub formă de reproş, în negativ deci, Corina Drăgotescu: la corupţie, amestecînd nepermis şi contra-democratic registrele, criteriile, punînd carul înaintea boilor, adică imaginea înaintea... politicienilor.

Şi, reproşînd non-intenţia „sinucigaşă” de corupţie, jurnalistul cu pricina a comis el însuşi un act specific, calificat, deşi „inefabil”, de corupere a spiritului public, indicîndu-ne nouă, ca telespectatori, să judecăm politicul exclusiv în funcţie de imagine şi să considerăm că, pentru imagine, totul este permis, inclusiv folosirea poziţiilor şi a resurselor publice.

Rolul jurnaliştilor, ca „formatori de opinie”, ar trebui să fie însă, aşa cum de altfel singuri, sus şi tare, proclamă, tocmai acela de a stabili distincţii şi de a populariza criterii, de a separa sfere, de a induce categorii şi scheme democratice de percepţie şi judecare... Vorbe goale! Profesiune care se violează, care se mutilează singură. Dezolant spectacol!

Sîmbătă după-amiază am asistat, deci, în direct, la Realitatea TV (loc privilegiat în acest sens), la o demisie a jurnalistului, la un act de corupere a spiritului public prin presă.

Cacopitalismul mediatic

Mass-media ca derivă şi ca derapaj în sine, ca atare, prin noua lor definiţie, ca simplă afacere la marginea escrocheriei. De ce escrocherie? Am, oare, ceva împotriva economiei, a „pieţei” şi a afacerilor? Nu, evident, dar numai atunci cînd pofta ne-temporizată, deci, conform definiţiei istorice, anti-progresistă şi contra-liberală de cîştig nu falsifică însăşi definiţia şi calitatea produselor promovate – afectînd, deformînd piaţa însăşi, întorcînd „piaţa” împotriva pieţei –, prezentîndu-le şi difuzîndu-le drept ceea ce nu sînt (sau într-o nepermis de mică măsură): drept „televiziune”, de pildă, în cazul de faţă.

Cînd se întîmplă aşa, economia devine infracţiune, piaţa, mediu interlop, iar capitalismul – corupţie: CACOPITALISM, adevărata definiţie a capitalismului românesc.

Marginea ca esenţă a „centrului”

Şi, conform unui principiu metodologic de cercetare care spune că la margini, la periferii, „centrul” se citeşte cel mai clar, dat fiind că se radicalizează simplificîndu-şi „în epură” structurile şi procesele, CACOPITALISMUL, altfel spus capitalismul ca corupţie, capitalismul cacofonic, aşa cum se oferă el clar vederii (care doreşte şi acceptă să vadă) în România actuală, ar constiui însăşi „esenţa” capitalismului contemporan, aşa cum mai greu se poate, însă, vedea în societăţile mai dens, mai aglomerat (deci mai diferenţiat funcţional) dezvoltate ale Occidentului.

Ca oameni de cultură, ca observatori români situaţi în globalizare, avem datoria ştiinţifică şi morală de a profita de şansa poziţiei geo-istorico-strategice marginale, periferice, unde unde esenţa coruptiv-cacofonică a capitalismului actual devine, poate, mai lesne vizibilă, şi de a comunica această veste, această Reavestire întregii lumi, întregului „sistem-lume” capitalist din care, de-acum, facem, spontan-orbeşte, frenetic, parte.

A noastră e însă această mizerabilistă frenezie istorică? Alergăm după proprietate şi proprietăţi, cît mai mari şi mai multe cu putinţă, dar pe noi înşine ne „avem”, ne „deţinem”, fie şi doar ca să putem dispune cu adevărat eficient, „pragmatic”, „performant”, de noi înşine?


Spacer Spacer