Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Incoruptibilii – testament-manifest


Bogdan Ghiu

Marţi, 03/04/2007 - 00:11
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Jacques Derrida, „A învăţa să trăieşti în sfîrşit” (convorbire cu Jean Birbaum)

J. B. – Aţi folosit cuvîntul „generaţie”. Noţiune delicată ca utilizare, care revine deseori sub pana dumneavoastră: în ce fel s-ar putea desemna ceea ce, în numele dumneavoastră, se transmite dintr-o generaţie?

J. D. – Mă servesc aici de acest cuvînt într-un mod oarecum slab. Poţi fi contemporanul „anacronic” al unei „generaţii”, trecute sau viitoare. A le fi fidel celor care sînt asociaţi „generaţiei” mele, a mă face păzitorul unei moşteniri diferenţiate dar comune, vrea să însemne două lucruri: în primul rînd, a ţine, eventual împotriva a tot şi a toate, la nişte exigenţe împărtăşite, de la Lacan la Althusser, trecînd prin Levinas, Foucault, Barthes, Deleuze, Blanchot, Lyotard, Sarah Kofman etc.; fără a mai numi atîţia gînditori scriitori, poeţi, filosofi sau psihanalişti, din fericire în viaţă, pe care de asemenea îi moştenesc, în Franţa, pe toţi şi pe toate cele care participă la lucrările pe care aţi avut bunătatea să le amintiţi la începutul discuţiei noastre (trebuie să le cerem iertare pentru spaţiul prea mic alocat), pe alţii, fără îndoială, din străinătate, mai numeroşi şi uneori chiar mai apropiaţi (aş putea să citez zeci de nume aici, mai importante, de multe ori, decît mulţi francezi pentru mine). Desemnez în felul acesta, prin metonimie, un ethos de scriitură şi de gîndire intransigent, ba chiar incoruptibil (Hélène Cixous ne supranumeşte „incoruptibilii”), fără concesii inclusiv faţă de filosofie, care nu se lasă speriat de ceea ce opinia publică, media ori fantasma unui public intimidant ne-ar putea obliga să simplificăm sau să refulăm. De unde gustul sever pentru rafinament, pentru paradox, pentru aporie. Această predilecţie rămîne, de asemenea, şi o exigenţă. Ea îi aliază nu numai pe cei şi pe cele pe care i-am evocat oarecum arbitrar, adică nedrept, ci întregul mediu care îi susţinea. Era vorba de un fel de epocă provizoriu revolută, şi nu doar de o persoană sau alta. Toate acestea trebuie salvate sau făcute să renască, prin urmare, cu orice preţ. Iar responsabilitatea, astăzi, este urgentă: ea cheamă la un război inflexibil cu doxa, cu cei cărora li se spune deja „intelectuali mediatici”, cu acest discurs general formatat de puterile mediatice, ele însele aflate în mîinile unor lobby-uri politico-economice, de multe ori, de asemenea, editoriale şi academice. Rezistenţă nu înseamnă că media trebuie evitate. Atunci cînd este posibil, ele trebuie dezvoltate şi ajutate să se diversifice, trebuie chemate la aceeaşi responsabilitate. În acelaşi timp însă, nu trebuie uitat că în acea epocă „fericită” de odinioară, nimic nu era, fireşte, irenic. Diferenţele şi diferendele făceau ravagii în acest mediu care era oricum numai omogen nu, sub forma a ceva care ar putea fi regrupat, de pildă, sub un apelativ debil gen „gîndirea ’68”, al cărui cuvînt de ordine şi cap de acuzare domină deseori, azi, atît presa, cît şi universitatea. Or, chiar dacă această fidelitate îmbracă uneori forma infidelităţii şi a distanţei, trebuie să fiu fidel acestor diferenţe, altfel spus să continui discuţia. Eu continui să discut – Bourdieu, Lacan, Deleuze, Foucault, de exemplu, care continuă să mă intereseze infinit mai mult decît cei în jurul cărora se presează azi presa (cu excepţiile de rigoare, fireşte). Păstrez această dezbatere vie, ca să nu se aplatizeze şi nici să nu se degradeze în denigrări. Ceea ce am spus despre generaţia mea este valabil, fireşte, şi pentru trecut, de la Biblie pînă la Platon, Kant, Marx, Freud, Heidegger etc. Nu vreau să renunţ la nimic, nu pot. Ştiţi, a învăţa să trăieşti este întotdeauna ceva narcisic (concept pe care am încercat să-l complic în altă parte, dar să trecem): vrem să trăim cît mai mult cu putinţă, să ne salvăm, să perseverăm şi să cultivăm toate aceste lucruri care, infinit mai mari şi mai puternice decît noi, fac de-acum parte din acest mic „eu” pe care îl depăşesc din toate direcţiile. A mi se cere să renunţ la tot ceea ce m-a format, la ceea ce atît de mult am iubit, la ceea ce a fost legea mea înseamnă a mi se cere să mor. În toată această fidelitate există un fel de instinct de conservare. A renunţa, de exemplu, la o dificultate de formulare, la un pliu, la un paradox, la o contradicţie suplimentară pentru că toate acestea nu vor fi înţelese sau, mai curînd, pentru că un jurnalist oarecare, care nu ştie să citească, care nu ştie să citească nici măcar titlul unei cărţi, este convins că înţelege că cititorul sau ascultătorul nu va înţelege mai mult decît el şi că audienţa sau slujba de pe urma căreia îşi cîştigă pîinea vor avea de suferit din această cauză reprezintă, pentru mine, o obscenitate inacceptabilă. E ca şi cum mi s-ar cere să mă înclin, să mă aservesc – sau să mor de prostie.


Comentarii



A invata sa traiesti este, oare, narcisic?

Nu doresc sa patrund in itele ori mrejele povestii lui Narcis si nici nu raliez intrutotul gandirii psihanalitice, dar ma intriga cele ce au fost spuse de Jacques Derrida: "Ştiţi, a învăţa să trăieşti este întotdeauna ceva narcisic (concept pe care am încercat să-l complic în altă parte, dar să trecem): vrem să trăim cît mai mult cu putinţă, să ne salvăm, să perseverăm şi să cultivăm toate aceste lucruri care, infinit mai mari şi mai puternice decît noi, fac de-acum parte din acest mic „eu” pe care îl depăşesc din toate direcţiile" (vezi textul de mai sus).

Ma hazardez cand spun ca generatia lui Derrida imi apare ca o generatie narcisiaca. Insa asta imi vine in minte acum, la citirea cunvintelor dumisale. As putea, cred, sa dau vina pe Derrida. Poate ca doar el a trait narcisic, iar in acest caz nu pot spune decat ca imi pare rau pentru el, insa a murit neimpacat.

Cred ca, din contra, atunci cand inveti sa traiesti, lucrurile iti apar in simplitatea adevarata a vietii. Valorile vietii (increderea in sine, bucuria prieteniei si a dragostei, sentimentul de capabilitate si curajul de a incerca si de a merge pana la capat) apar mai pregnant, chiar gasesti noima simpla a lui "a te bucura de viata", iar acest lucru presupune si intelepciunea cu care sa iti primesti sfarsitul.

incoruptibilii "lor" si incoruptibilii "nostri"

andrei_insc

Doi dintre "intelectualii mediatici" despre care vorbeste Derrida erau aseara la TV. I-am numit pe Gigi "George" Becali (ce, nu e intelectual ?) si pe C. Avramescu (un concurent serios al lui Gigi B. in ce priveste frecventa aparitiilor pe sticla). M-am uitat doar cateva secunde, suficient cat sa-l vad pe Gigi B. facand urmatoarea afirmatie: "asa cum spunea si dl Avramescu, poporul roman e de dreapta". Din pacate nu am putut urmari mai departe aceasta intersanta dezbatere, pentru ca instinctul de conservare al sistemului meu nervos mi-a impins degetul catre butonul rosu al telecomenzii, buton de inchidere a forului de cultura catodica. Dar m-am gandit apoi ca si acesti distinsi intelectuali sunt, in felul lor, "incoruptibili": nu se lasa corupti de nici o exigenta a gandirii (de felul acelor exigente despre care vorbeste Derrida).


Spacer Spacer