Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Acest articol urmeaza sa faca foarte curind obiectul unei ample refutatii


Bogdan Ghiu

Vineri, 30/03/2007 - 09:39
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Alexandru CĂLINESCU | interstiţii / Dilema veche, nr. 153, 12 ianuarie 2007
Amurgul zeilor

M-a intrigat, de fiecare dată, respectul cvasireligios cu care erau citate, de către unii postmodernişti autohtoni, contribuţiile teoretice ale lui Lyotard. M-a iritat, deasemenea, admiraţia necondiţionată, frizînd – din nou – adoraţia mistică, faţă de Foucault şi Derrida. Dar nu despre rezervele sau idiosincraziile mele vreau să vorbesc, ci despre o carte care radiografiază, necruţător, ceea ce universităţile americane au consacrat sub numele de French Theory. Titlul cărţii, Filosofia canibală (La Table Ronde, 2006), intrigă şi – de ce să n-o recunoaştem – stimulează apetitul nostru pentru senzaţional. Adevăratul şoc vine însă odată cu subtitlul: Teoria minciunii, a mutilării, sau aproprierea totalitară la Derrida, Deleuze, Foucault şi Lyotard.
Se vede imediat că autorul, Lucien Oulahbib, nu are nici un fel de complexe: textul său, impecabil documentat şi împingînd analizele în profunzime, capătă pe alocuri alura unui pamflet vitriolant. Oulahbib, profesor de ştiinţe politice la Paris X, a publicat şi alte lucrări (despre nihilismul francez contemporan, despre minorităţile islamice etc.) la edituri mai puţin cunoscute. Cum, de data aceasta, tipăreşte la un editor cu prestigiu, normal ar fi ca studiul lui să fie comentat; e foarte probabil însă că mulţi se vor preface că nu l-au citit şi că nici măcar n-au auzit de el.
Demonstraţia vizează, desigur, French Theory în dimensiunea ei filosofică, dar reamintirea unor lucrări de poziţie politice ale reprezentanţilor ei nu e deloc lipsită de interes. Foucault a fost un admirator al revoluţiei islamice iraniene şi a declarat, în mai multe rînduri, că atenţia pe care au acordat-o el şi colegii săi lui Nietzsche şi Bataille însemna „singura cale de acces către ceea ce noi aşteptam de la comunism“. Pentru Derrida, 11 septembrie a reprezentat o „maladie autoimună“ (!), iar Bin Laden – un fenomen de „reactivitate“. Deleuze şi Guattari şi-au manifestat deschis sprijinul faţă de Brigăzile Roşii şi faţă de Fracţiunea Armatei Roşii (pe scurt, faţă de terorism).
Oulahbib insistă şi asupra influenţei (ideologice) pe care Blanchot şi Bataille au exercitat-o asupra celor patru. Blanchot era convins că „trebuie (...) scris Capitalul şi nu Război şi pace“, iar într-un text (stupefiant) din L’Amitié (1971) dezvoltă o întreagă strategie neoleninistă. Nici Bataille nu s-a lăsat mai prejos, reuşind turul de forţă de a justifica – în La Part Maudite – lagărele sovietice.
Dar problema şi mai gravă e în altă parte. Aceşti filosofi – consideră Oulehbib – au fost în primul rînd teoreticieni ai nihilismului, lucrînd tenace pentru a distruge orice sistem de valori şi orice ordine morală sau/şi socială. Jubilează punîndu-şi semnătura pe condamnarea la moarte a lumii şi a sensului. Platon, Heidegger şi Austin sînt greşit înţeleşi sau deturnaţi pentru a legitima, între altele, „deconstrucţia“. Omul e văzut drept victimă sigură şi produs pasiv al puterii (de unde, îndeosebi la Foucault, obsesia azilului şi a închisorii). Nebunia? Maladie mentală „construită“, aşa cum sexualitatea nu ar fi decît simulacru şi convenţie („diferenţele vizibile între organele sexuale masculin şi feminin sînt o construcţie socială“: această frază de neuitat a fost emisă de Pierre Bourdieu). Se face, în schimb, apologia mixităţii, a confuziei sexuale. La Deleuze, masochismul apare ca mijloc de a distruge eul (scop nobil, se înţelege). Dorinţa este exaltată în defavoarea plăcerii, fascinaţia morţii însoţeşte dezgustul de viaţă, libertatea n-ar fi decît o iluzie, ceea ce contează sînt eşecul, „deriva“, anti-arta – într-un cuvînt, negativitatea. Nu am curajul să reproduc, la rîndul meu, elogiul siderant pe care Foucault îl aduce pedofiliei*, voi aminti ce credea el despre meseria de scriitor: „Nu-mi place scrisul. A fi scriitor mi se pare cu adevărat derizoriu“.
„Gherilă mentală“, „jeep de semne“, „sicriu al scriiturii“, moştenitori ai lui Lîsenko, staruri ale „bricolajului ideologic“ şi ale „gîndirii de-a gata“ – Oulahbib nu-şi drămuieşte cuvintele, sprijinindu-se însă pe citate incontestabile. Voi reţine, apoi, apărarea şi reabilitarea anilor ’60, epocă despre care s-a zis că ar fi dat, prin cei patru filosofi, pe moştenitorii ei emblematici. Dimpotrivă – scrie autorul – cu Derrida, Deleuze, Foucault şi Lyotard ne aflăm mai degrabă în universul din Eyes Wide Shut, filmul lui Kubrick.
Unii vor găsi, cu siguranţă, această critică excesivă. În ce mă priveşte, o socotesc salutară. Orice idol traversează, la un moment dat, o pasă proastă. Care, cîteodată, riscă să dureze.

_____________
* Dar, în definitiv, de ce nu: „Sînt copii care la zece ani se aruncă asupra adulţilor – şi ce-i cu asta? Sînt şi copii care consimt, încîntaţi (...). Din moment ce copilul nu se refuză, nu există nici un motiv pentru a sancţiona vreo culpă“ (1977).


Comentarii



peisaj (kitsch) cu amurg

Spunea Foucault despre polemica si polemisti (cam) asa: "In principiu, el (polemistul) poseda dreptul ce-l autorizeaza sa poarte un razboi si considera aceasta lupta drept o sarcina justa; persoana cu care se confrunta nu este un partener in cautarea adevarului, ci un inamic, un dusman care nu are dreptate, care este nociv, si a carui simpla existenta constituie o amenintare".
Sigur, era oarecum firesc ca dupa o perioada de glorie, "zeii" sa experimenteze si amurgul. Din pacate acest amurg e menit doar sa ne stimuleze "apetitul pentru senzational"(ceva gen OTV); vine cu "titluri socante"(deschideti un tabloid oarecare), "fara complexe"(in caz ca era inchis(!?), deschideti televizorul) etc, in linia stabilita mai demult de Sokal & Co. Iritat de "adoratiile mistice" fata de F. sau D., dl. C se lasa sedus de "analizele profunde"(pacat ca uita sa dea si un exemplu) oulahbibiene, cind ar putea sa apeleze, mai cu folos, la un Habermas, un Rorty sau la alti autori mai putin senzationali.
Se pregateste o reabilitare a anilor '60? As, dupa cum arata peisajul, tot bunii ani '30 ne stau in fata.

ce se pierde in drum peste ocean

Destinul in America a ceea ce se numeste French Theory se pare ca este o repetitie (Wiedeholungszwang, compulsion de repetition!) a destinului psihanalizei in America cu un secol mai devreme. In Dictionarul de psihanaliza de Elisabeth Roudinesco si Michel Plon citim :“Intr-o conferinta tinuta la Viena in 1955, Jacques Lacan a afirmat ca anecdota urmatoare i-o spusese Carl Gustav Jung, caruia tocmai ii facuse o vizita: in 1909, ajungand pe continentul american pentru a sustine la Clarc University din Worcester cele cinci lectii despre psihanaliza, Sigmund Freud i-ar fi soptit la ureche discipolului sau: ‘Ei nu stiu ca le aducem ciuma’. Lacan comenta aceasta afirmatie subliniind ca Freud se inselase: crezuse ca psihanaliza ar fi o revolutie pentru America, in realitate America ii devorase doctrina furandu-i spiritul subversiv”.

Asa cum psihanaliza a fost mutilata furandu-i partea subversiva a pulsiunii sexuale, tot asa, se pare, French Theory este supusa mutilari furandu-i partea subversiva a distructivitatii ca parte constitutiva a umanului(interesant in acest sens este ultima carte a lui Peter Sloterijk 'Zorn und Zeit', 'Mania si timp', 2006).

Revelatoare este trimiterea domnului A. Calinescu resp. a lui Oulahbib la filmul lui Kubrick ‘Eyes Wide Shut’, film, care, dupa parerea mea, este la randul sau o mutilare a temei inconstientului si a sexualitatii prin transpunerea din timpul Vienei de la Fin de siecle in New Yorkul anilor ’80: modelul lui Kubrick pentru acest film a fost o nuvela a lui Arthur Schnitzler, singurul scriitor despre care Freud spunea ca il invideaza pentru faptul ca reuseste sa descopere prin literatura si arta toate aspectele inconstientului, fapt pentru care lui, Freud, i-a trebuit o viata intreaga de cercetari stiintifice anevoioase.

in asteptarea refutatiei

andrei_insc

Nu stiu ce vede dl Calinescu asa de "senzational" in cartea aceea. Desi -evident- n-am citit-o, din prezentarea pe care i-o face cunoscutul autor al articolului, vad ca e vorba cam de obisnuitele gaselnite de acest fel (terorismul, revolutia islamica, pretinsa obsesie pentru "chestii morbide", negarea "datelor naturale" si celelalte "derive post-structuraliste"). In asteptarea "amplei refutatii" (care cred ca nici nu e foarte greu de facut) am si eu cateva nedumeriri, cim ar fi: unde "justifica" Bataille lagarele sovietice ? Din cate imi amintesc, incearca sa le explice, nu sa le "justifice" (buna idee mi-a dat dl C.: o sa recitesc "La part maudite" ca sa si verific, cu ocazia asta). Care elogiu al pedofiliei ? Nu stiu cat de serios e Foucault in acest pasaj, dar oricum e vorba de "relatie liber consimtita". Sau poate dl C. crede ca la zece ani suntem prea imaturi ca sa facem alegeri ? Eu cand aveam zece ani as fi "consimtit" fara nici o ezitare (chiar asa e, nu e un simplu efect retoric) in fata unor adulti (de sex feminin).

In ce priveste "deturnarea", pai atunci si Aristotel l-a "deturnat " pe Platon. "Bricolaj ideologic" ? Eu as fi zis mai degraba ca respectivii au fost niste mari critici ai ideologiei. Chestia cu "singura cale de acces catre ceea ce noi asteptam de la comunism" apare, din cate imi amintesc, intr-un interviu in care Foucault incearca sa explice motivele adeziunii sale la PCF in 1950. Dupa marturisirea lui F., el si colegii sai de generatie vedeau comunismul ca pe o iesire din lumea ce produsese al doilea razb. mond. catre ceva "cu totul altul". Cred ca la fel ii vedeau si pe Nie. si Bat. - de unde combinatia, combinatie care, recunoaste F., era cam neverosimila.

"Dorinta e exaltata in defavoarea placerii"- asta presupun ca se refera la Deleuze, ca la Foucault e -cel mult- taman invers, iar Derrida nu stiu unde vorbeste de dorinta si placere, iar Lyotard nici atat.

Si, in definitiv, nu vad ce-ar fi asa de rau daca ne-am afla in "universul din Eyes Wide Shut". Eu zic ca ar fi chiar interesant. Cat despre "anii '60"... Care "ani '60" ?


Spacer Spacer