Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Machiavelli ignorantul şi peremptoriul G. Liiceanu


Bogdan Ghiu

Vineri, 23/03/2007 - 01:03
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Aţi citit „Despre minciună” de Gabriel Liiceanu? Eu da, şi nu pentru că unii sau alţii ar încerca să-l demonteze acum, printr-un veritabil complot public, pe cunoscutul om de cultură, ci pentru că pregătesc eu însumi o cercetare despre minciună, arhive, ficţiune, mărturie, literatură etc., şi îmi parcurg bibliografia. Şi nu despre mesajul (incredibil totuşi, sau cel puţin problematic, dar despre asta, altădată) al acestei apariţii aş vrea să scriu aici, ci pentru a semnala o nedumerire.

La pagina 44 a textului, după ce, într-un paragraf (căci capitol ar fi prea mult să-i spun) anterior se preocupase de dialogul „Hippias Minor”, făcînd trecerea, în demonstraţia sa, spre „Principele” lui Machavelli, G. Liiceanu scrie aşa (sublinierile îmi aparţin):

„În acest sens ar trebui să spunem că începutul secolului XVI, mai precis anul 1513, cînd e scrie «Principele», întîlneşte fără să ştie gîndirea sfîrşitului de secol V clasic elen, dîndu-i o dimensiune programatică şi pragmatică pe care ea nu o avea. După ştiinţa mea, nimeni nu a pus în contact aceste texte care, desigur, nu au comunicat în mod real şi pe care doar noi le surprindem acum în comunicarea lor ideală...”.

Fără să mă întind prea mult, aş spune că este cel puţin riscant, imprudent, neglijent să afirmi cu atîta seninătate şi tărie, „pe repede înainte”, ca pe o evidenţă, şi doar dintr-un gust destul de îndoielnic al spectacolului şi al supremaţiei cu orice preţ (fie şi doar cronologică), pentru a-ţi marca fără probe o întîietate demnă în cel mai bun caz de „Cartea Recordurilor”, nu şi de un gingaş text filosofic, că Machiavelli, format şi trăit în Florenţa Medicilor marcată de neoplatonismul promovat de Marsilio Ficino, nu avea în mod indubitabil, chiar dacă filosofia sa politică va fi ales altă cale (poate tocmai în replică, prin opoziţie), „ştiinţă” de Platon şi de dialogul acestuia, „Hippias Minor”. Cine are sau nu are, pînă la urmă, „ştiinţă” aici: Machiavelli de Platon sau Liiceanu de Machiavelli (despre care totuşi vorbeşte) şi despre Renaşterea florentină, în general? Nefiind specialist, nu mă aventurez mai departe, dar problema mi se pare importantă, cel puţin pentru istoria ideilor. Îl aştept pe Gabriel Liiceanu să ne lămurească, nu numai pe mine, ci mai ales pe recenzenţii şi pe comentatorii grăbiţi, vrăjiţi aprioric de prestaţiile intelectuale ale purtătorului lor de cuvînt, care n-au sesizat această, după opinia mea, enormitate (cel puţin ca emfază a tonului). Sînt gata, prin urmare, să-mi iau notiţe.

Poate că, aşa cum se proceda în vremurile de tristă amintire, un referent ştiinţific n-ar fi, în general, inutil, chiar dacă ar creşte costurile de producţe ale cărţilor, şi chiar dacă este vorba de cartea însuşi directorului editurii. În locul redactorului de carte, Lidia Bodea, care a ţinut să şi se semneze la sfîrşitul apariţiei (la fel ca şi corectorul, Oana Dumitrescu, deşi, la pagina 62 de exemplu, în loc de „comunismul” apare tipărit „comunsimul”, pentru a nu mai pomeni de cacofonia de la pagina 11: „cum e cu putinţă ca ceea ce...”), în dreptul acestui paragraf eu aş fi pus, fie şi doar cu un creion subţire, un semn timid, tremurat, de întrebare. Graba strică treaba: graba în gîndire, în scriere, în editare, în (ne)comentare. Graba de a fi primii cu preţul istoriei. Eroare sau minciună?


Spacer Spacer