Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

De ce iubim maşinile


Bogdan Ghiu

Luni, 24/09/2007 - 11:51
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Postfaţă la Gilles Deleuze-Félix Guattari, „Kafka. Pentru o literatură minoră”, traducere în pregătire la editura ART

Miza Deleuze-Guattari

Gilles Deleuze (filosof, a cărui cea mai pertinentă, deşi aparent contradictorie, caracterizare ar putea fi, pe scurt: cel mai important metafizician anti-dialectic, alter-heideggerian şi non-analitic poststructuralist-postmodern) şi Félix Guattari (psihanalist antilacanian, „schizanalist”, şi militant politic) au scris împreună, „la patru mâini”, 4/5 (dat fiind că una va fi imediat reînglobată în alta) cărţi: Anti-Oedip (Capitalism şi schizofrenie I) (Minuit, 1972; traducere în limba română de Bogdan Ghiu, în pregătire la editura Paralela 45); Kafka. Pentru o literatură minoră (Minuit, 1975); Rhizome (Minuit, 1976, reluată în Mille Plateaux); Mille Plateaux (Capitalism şi schizofrenie II) (Minuit, 1980; traducere în perspectivă); Ce este filosofia? (Minuit, 1991; traducere în limba română de Magdalena Mărculescu-Cojocea, Târgovişte, Pandora-M, 1998).

Cei doi au produs împreună, în aceste 4/5 cărţi, şi prin „evoluţii creatoare” sensibile de la o carte la alta, câteva dintre conceptele cele mai actuale, cele mai active nu numai în câmpul propriu-zis, „specializat”, al filosofiei (unde, deseori, poate tocmai din pricina deschiderii lor, sunt evitate), ci care au fost şi continuă să fie discutate, preluate, utilizate, deviate, „deteritorializate” activ, practic, politic – „micropolitic” –, producând „linii de fugă” dintre cele mai neaşteptate şi divergente: exact conform dorinţei şi visului celor doi autori. Concepte centrale şi indispensabile pentru gândirea asupra actualităţii în desfăşurare, în perspectivă lungă, infinit „actualizabile” şi infinit actualizate: concepte virtuale. Dar ale căror, tocmai, utilizări par a se război, de multe ori, în momentul de faţă, într-un mod ireconciliabil, dualizându-se şi putând servi atât la o mai bună înţelegere practică şi, mai ales, productivă, ne-aservită, non-fatalistă, ne-pasivă a actualităţii, cât şi la producerea, pornindu-se de la ele, a unor imagini normativ-ideologice a-critice, vulgarizat-dominante, care închid, de fapt, în loc s-o menţină deschisă, in potentia, discuţia, „cearta”, depotenţîndu-le şi de-virtualizându-le.

Mulţi se folosesc, astăzi, de conceptele profetice produse de către Deleuze, fie singur, fie în combinaţie, în „asamblaj” cu prietenul şi „co-gânditorul” Guattari. Din divergente însă, adică producătoare de multiplicitate, de diferenţe total-punctuale nontotalizabile (nu doar de opoziţii dialectizabile), de deteritorializări multiple, utilizările practice ale acestor concepte ajung, însă, de multe ori, să fie re-unificate şi re-dialectizate, fiind întoarse, de-a dreptul, împotriva lor înşile, nu doar deviate creator, pentru a justifica reteritorializări acolo unde ele susţin deteritorializări, justificând dominaţii unice acolo unde ele propun „linii de fugă”, reintroducând dualismele (separaţiile, depotenţializările, dezbinările) metafizice în locul monismului lor activist, divers accesibil (gândirea şi expresia ca unică acţiune, ca unică putinţă spinozistă împotriva puterii).

Miza conceptelor deleuzian-guattariene este, astăzi, centrală şi enormă, decisivă pentru orice înţelegere practică, adică unificat-productivă, nu simplu şi dualist re-productivă şi mimetică, pasiv-aservită, a ceea ce, cu un termen, tocmai, fals unificator, totalizant, singularizat (substantivat, adică reificat, de-verbalizat) numim „globalizare”, viaţa în globalizare, în locul unor posibile, infinite globalizări (la plural). Căci, tocmai, nu de problamatica falsificantă, ideologizată, a vreunei, la fel de totalizante, „alter-mondializări” este vorba, ci de menţinea în deschidere a unor posibilităţi de întîlnire, de „asamblare”, de enunţare-producere singulare, multiple, imprevizibile, non-predictibile. Exact când Lumea ar putea deveni, în sfârşit, un plan de aventuri, ea ni se închide, pretinzându-ne, imanent, nu transcendent, comportamente unice. Şi, culmea comediei, culmea râsului (nietzschean, foucaldian, deleuzian...), la baza şi ca argumente ale unor astfel de viziuni unice sunt folosite, de multe ori, tocmai concepte deleuzian-guattariene!

Multe dintre conceptele deleuziene şi deleuzian-guattariene centrale, aşa cum se va întâmpla, de pildă, după Mille plateaux, cu cel de rizom, sunt, azi, prost înţelese, falsificate, pentru a putea fi aplicate grăbit, reducându-li-se, astfel, considerabil bogăţia, adică nu doar capacitatea critică, ci, mai ales, cea creativă. Tocmai de aceea, ele se cer re-propuse, tocmai acum, percepţiei şi discuţiei publice, dar nu dintr-o dorinţă total nepotrivită de restauraţie, de revenire la „original”, ci pentru a relansa bătălia politică şi conceptuală pe care tocmai pripita şi nepriceputa lor posteritate o blochează, încheind-o cu mult înainte de termen. În mod ironic sau nu, aşa cum de multe ori se întâmplă în istorie, ne-am ucis obiectele pasiunii din prea multă pasiune...

Situaţia cărţii de faţă

Câteva dintre aceste concepte esenţiale pentru gândirea epocalităţii epocii actuale apar, se dezvoltă sau, dimpotrivă, se estompează (generalizându-se) tocmai în cartea de faţă, care poate fi considerată, prin urmare, o carte de cotitură, o carte-şarnieră, un „nod” decisiv în creşterea „rizomatică” a producţiei conceptuale deleuziene şi deleuzian-guattariene care ni se oferă, astfel, direct, pe viu, spre experimentare (prin actualizare singular-multiplă).

Scrisă, aşa cum spuneam, între Capitalism şi schizofrenie I: Anti-Oedip şi Capitalism şi schizofrenie II: O mie de platouri, Kafka. Pentru o literatură minoră abandonează lupta de eliberare (purtată cu armele „schizanalizei” guattariene) de sub dominaţia psihanalizei (lacaniene), continuând să se folosească de achiziţiile ei istorice (de pildă, opoziţia dintre „incestul oedipian”, reteritorializant, cu mama, şi „incestul schizo”, eliberator, deteritorializant, cu sora), rafinează prin aplicare concepte precum cele de „deteritorializare/reteritorializare” sau de „linii de fugă”, şi creează un concept supra-tematic cu totul nou, acela de asamblaj (agencement), care va continua să fie rafinat, dar care aici apare analizat mai ales în avatarul şi sub aspectul de „asamblaj colectiv de enunţare”.

Ce este filosofia? Creaţie de concepte (fişa 1)

„Filosofia este arta de a forma, de a inventa, de a făuri concepte. (...) filosofia nu este o simplă artă de a forma, inventa sau fabrica concepte, căci conceptele nu sunt în mod necesar forme, descoperiri sau produse. Mai riguros, filosofia este disciplina de a crea concepte. (...) Obiectul filosofiei este crearea de concepte mereu noi. (...) conceptele filosofice sunt şi ele, la rândul lor, «sensibilia». (...) Conceptele nu ne aşteaptă gata făcute, precum corpurile cereşti. Nu există un cer al conceptelor. Ele trebuie inventate sau mai degrabă create şi nu ar fi nimic fără semnătura celui care le creează. (...) conceptele sunt şi rămân semnate (...) conceptul nu este dat, el este creat, este pentru a fi creat; nu este format, ci se afirmă el însuşi în el însuşi, afirmare de sine. (...) Conceptul se afirmă pe sine, cu atât mai mult cu cât este creat. (...) un concept este o problemă de articulare, de decupaj şi de intersectare. (...) Conceptul este o tensiune...” (Deleuze-Guattari, Ce este filosofia?, trad. rom. cit.)

Filosoful-câmp pentru „personaje conceptuale” (fişa 2)

Conceptele, însă, „au nevoie de personaje conceptuale”.

„Personajul conceptual nu este reprezentantul filosofului, ci este tocmai invers: filosoful este doar veşmântul principalului său personaj conceptual şi al tuturor celorlalte personaje conceptuale, care sunt mijlocitorii şi subiecţii autentici ai filosofiei sale. Personajele conceptuale au acest rol de a face manifeste teritoriile, deteritorializările şi reteritorializările absolute ale gândirii. Personajele conceptuale sunt gânditori (...) Un personaj conceptual ca atare gândeşte în noi...” (Deleuze-Guattari, Ce este filosofia?, trad. rom. cit.)

Viaţa, gândirea şi activitatea câtorva concepte deleuziene şi deleuzian-guattariene (scurte caracterizări de personaje)

În încercările de mai jos, care nu-şi propun să interpreteze, ci să clarifice şi să localizeze „ocurenţial”, fiind deci mai mult nişte „fişe tehnice” destinate unei mai precise cunoaşteri a reţelei conceptuale în discuţie, m-am folosit de două încercări „lexicografice” similare, mult mai ample, una individuală, cealaltă colectivă. Este vorba de lucrările Le Vocabulaire de Deleuze, de François Zourabichvili (1) (Paris, Ellipses, 2003) şi, cu acelaşi titlu, Le Vocabulaire de Deleuze, de Robert Sasso şi Arnaud Villani (dir.) (Les Cahiers de Noesis, no 3, 2004) (2).

I. „ASAMBLAJ” (agencement)

Istoria unei traduceri

Redarea în limba română a conceptului deleuzian-guattarian de agencement a pus, şi continuă să pună, cea mai mare problemă de traducere a cărţii de faţă.

Evoluţia etimologică a cuvântului neolatin agencement nu este nici liniară, nici unifocală. Reprezintă ea însăşi o „asamblare”, o luptă din care un anumit sens a ieşit triumfător asupra celorlalte. Agencement vine de la agere, agens, agence, dar şi de la genitus, gent, agence. Este şi substantiv (agencement), şi verb (agencer). A început prin a semnifica „a înfrumuseţa”, „a împodobi”, dar, în sens clasic, această acţiune a fost atribuită, ca efect, alteia, aceleia de „a ajusta”, de „a potrivi”, de „a ordona”, de „a rândui”, de „a aranja”, de „a organiza un asamblu”. Antonimul lui este, şi astăzi, dezordinea.

Nimic mai contra-deleuzian, deci, la o primă aproximare. Un elogiu clasic şi neoclasic al ordinii frumoase, al frumuseţii prin ordonare.

Din care pare a se fi pierdut, a se fi estompat, însă, tocmai ideea de agent, de acţiune a unui agent.

Agencement semnifică deci, pe rând şi deodată: aranjament, amenajare, dispunere, ordonare, organizare, îmbinare, înlănţuire, succesiune. Este, deci, o com-punere.

Încep, deci, să transpară ideea de agent, de acţiune şi de afirmare, cea de colectiv, de spontaneitate, de întâlnire – în imanenţă. Nimic transcendent, din afară, monolit. Agencement este ceva plural, o „formaţiune” singulară şi tranzitorie care (se) totalizează instabil şi „asemnificant”, pornind dintr-un punct care, prin „linii de fugă”, se „deteritorializează” în alte puncte, care la rândul lor se deteritorializează, constituind multiplicităţi de moduri de individuare prin „hecceităţi”. Ordonare, dar spontană şi imanentă. Ordonări împotriva Ordinii. Dezordonare şi dezorganizare (moment critic, negativ; vezi, în cartea de faţă, critica conceptului de critică) tocmai în sensul afirmări unor alte ordini, spontane, deschise, multiple. Creaţie. Inclusiv, în cazul filosofiei, al celei deleuzian-guattariene, în acela al creaţiei de concepte. Conceptul de agencement este el însuşi un concept „agencé”, combinat, multiplu, co-format.

Alte limbi neolatine posedă firesc acest termen, româna nu. Traducerea spaniolă a cărţii vorbeşte, firesc, pentru a traduce agencement, de agenciamento şi de articulation („articulare” fusese o soluţie tranzitorie şi în munca de traducere în română a cărţii de faţă), iar cea italiană, de concatenazione.

Agencement este, aşadar, un termen comun, firesc, „invizibil”, neproblematic în limba franceză, a cărui transformare şi ridicare la rang de concept filosofic revoluţionar poate implica, dimpotrivă, pericolul deja-cunoscutului, al falsei familiarităţii, al înşelătoarei imediatităţi de înţelegere.

În limba română, spre deosebire de alte limbi romanice, el nu are un echivalent „organic”. La fel ca în limba engleză. Tocmai de aceea, după infinite ezitări (care nu se vor stinge nici măcar în momentul apariţiei cărţii), am ales, prin analogie de situaţie (inexistenţa, deci relativa „stranietate” a termenului respectiv atât în engleza americană, cât şi în română) să recurg şi să preiau, cu argumente pro şi contra, soluţia traducătorilor americani ai lui Deleuze şi Guattari (Paul Foss, Paul Patton, Brian Massumi), traducând agencement prin asamblaj.

Principalul argument pro această soluţie îl reprezintă conotaţia tehnicistă a termenului „asamblaj”, congruentă cu semnificaţia general „maşinică” şi „tehnică” a conceptelor şi descrierilor deleuzian-guattariene a unor fenomene „psihice” şi „expresive” („maşinile de dorinţă”, de exemplu). Ceea ce, atenţie, nu reprezintă o utilizare metaforică, ci literală, în real, a acestor cuvinte: dorinţa este şi, mai ales, (se) face maşină. La fel, scrisul, literatura: în locul „maşinii de scris” (machine à écrire), în Kafka se vorbeşte despre o „maşină de scriere” (machine d’écriture): „maşinalitate” colectivă a scrisului, „în-maşinare”. De altfel, aşa cum voi expune ceva mai jos, filosofia lui Deleuze reprezintă, inclusiv în cartea de faţă, cea mai importantă viziune non-heidegeriană, încă prea puţin cunoscută şi valorificată, asupra tehnicului: cea mai actual-utilizabilă, propunând (inclusiv în Kafka) o viziune „pan-tehnică”, în care tehnicul propriu-zis, „maşina”, este de-fenomenalizată (de-„reificată”, spun cei doi autori) tocmai pentru ca fenomenul „tehnicităţii” umane (prin acţiunea ca dorinţă şi expresie) să fie mai bine, adică mai practic, mai creator înţeles.

Argumentul contra traducerii lui agencement prin asamblaj este cel mai bine exprimat de către John Philips, într-o excelent articol „On the translation of Agencement by Assamblage” (3), prin următoare paranteză: în loc de agencement, Deleuze şi Guattari ar fi avut la fel de la îndemână, în limba franceză, termenul efectiv de assamblage, pe care însă nu-l folosesc niciodată!

Aşa cum remarcă John Philips, „agencement implies specific connections with the other concepts. It is, in fact, the arrangement of these connections that gives the concepts their sense”. Conceptul de asamblaj este el însuşi un concept asamblat.

Glumind şi nu prea, prozelitismului contemporan al simplei conectării (prin Net) i-am putea opune, corectiv re-propulsiv, un derivat al „asamblării” deleuzian-guattariene: con-actarea. Dar cât de simplă este, totuşi, o conectare? Nu devine ea implicit, chiar dacă nu ne dăm seama, o con-actare, de care, tocmai, cu ajutorul lui Deleuze-Guattari, ar fi urgent, politic, să devenim conştienţi?

Ce este un asamblaj?

Conceptul de asamblaj apare, este propus (sintetizat) tocmai aici, în cartea de faţă. Exegeţii atrag însă atenţia: atenţie la folosirea lui! Este un concept ambiguu, poate fi folosit bifurcat, dublu, fie pentru a elogia ordinea, fie pentru a privilegia dezordinea. Dualism, deci? Nu, dezechilibru, instabilitate.

Există două tipuri de asamblaje: molare (supra-individuale, paranoice, instituţionale, reteritorializante) şi moleculare (schizo, sub-individuale). „Maşina”, „asamblarea” este inevitabilă. Dacă nu ne creăm noi, cu alţii, cu alte puncte de virtualitate ( de „sub-dezvoltare”, de „Lume a Treia”) din alţii, prin care şi împreună cu care ne deteritorializăm, propriile maşini „de dorinţă” şi de enunţare (de real-izare prin enunţare), urmând linii de fugă sub-individuale, vom fi rotiţe, oricum depăşite ca nivel individual, în maşinile şi în asamblajele paranoic-molare teritoriale sau re-teritorializante.

Individul este compus, este o formaţiune, un câmp, este un asamblaj şi, mai ales, un „plan imanent” de demontare şi permanentă re-asamblare creatoare: individul „nu se constituie decât asamblându-se, nu există decât prins din capul locului în nişte asamblaje” (Zourabichvili, op. cit.).

Conceptul de asamblaj are doi poli: nu colectiv/individual (nu există decât individuări – concept simondonian – colective), ci două moduri ale colectivului. „Principalul interes al conceptului de asamblaj, scrie Zourabichvili, constă în aceea că el îmbogăţeşte concepţia despre dorinţă (dezvoltată în Anti-Oedip, n.m.) cu o problematică a enunţului, reluând lucrurile de acolo de unde le lăsase Logica sensului (1969, n.m.)”: „asamblarea” indecompozabilă, post-duală, în cadrul conceptului de asamblaj, între „conţinut” (sau „asamblaj maşinic”) şi „expresie” (sau „asamblaj colectiv de enunţare”). Dorinţa devine expresie şi acţiune, „micropolitică a dorinţei”. Ea „fuge”, „scapă”, (se) „asamblează”, creează. Creaţia contemporană este asamblare. Primat, deci, ca acţiune în real, al enunţării asupra enunţului, şi dizolvare afirmativă, creatoare, a separaţiilor dezarmant-metafizice, a tradiţionalei dez-binări metafizice pe paliere, între „real” şi „imaginar”, de pildă, metafizicitate continuată, „post-metafizic”, în special de către „ştiinţele despre om” (aici, vezi Foucault). Tocmai de aceea, inutilitate, pericol al unei noţiuni precum cea de ideologie. Deleuze-Guattari ideologizaţi este un non-sens, o falsificare, o reteritorializare. Atenţie, deci, „altermondialişti” şi „net-activişti” din toate ţările! Conectarea nu-i de ajuns pentru acţiune, iar unirea şi o eventuală a nu ştiu câta Internaţională nu ar însemna con-actare, ci, aşa cum s-a întâmplat deja în comunismul molar, şi aşa cum se întâmplă acum în capitalismul „global” în curs de molarizare, moartea dorinţei, sau suprimarea şi norma(liza)rea ei prin simulare, prin maimuţărire, prin „protezare” tehnologică (aici, vezi Baudrillard). Dorinţa este deja maşină, face deja maşină, în real, spun(e) Deleuze-Guattari. Mai avem, atunci, nevoie de maşini „reificate”, altfel decât pentru a ne lăsa dorinţa reteritorializată, re-captată, re-capturată, moleculele epicuriene de dorinţă re-molarizate? Ori facem maşină, dând curs „liniilor de fugă”, ori suntem făcuţi, oricum, maşină. Războiul este, deja, dintotdeauna, al roboţilor. Tehnica e dorinţă în sine, de sine stătătoare.

Începând cu cartea de faţă, din Kafka, dat fiind că se generalizează, se extinde „rizomatic” adăugându-şi problematica enunţării, conceptul de asamblaj îl înlocuieşte pe cel de „maşini dezirante” (sau „de dorinţă) din Anti-Oedip, pentru ca întregul Foucault al lui Gilles Deleuze (traducere în limba română de Bogdan Ghiu, Cluj, Idea, 2002) să fie construit pe diferite aspecte ale conceptului de asamblaj.

I a. „ASAMBLAJ COLECTIV DE ENUNŢARE” (agencement collectif d’énonciation)

Şi conceptul de „asamblaj colectiv de enunţare” îşi face apariţia tot aici, în cartea despre Kafka, din 1975. Cu câţiva ani înainte, în Anti-Oedip, apărută în 1972, conţinutul lui era aproximat, sintetizat conceptual sub forma: „agenţi colectivi de enunţare”.

Miza o constituie subiectul, unitatea şi stabilitatea lui, şi individuarea colectivă (infra-subiectală): momentele, modalităţile şi nivelurile de subiectivare. Formalizarea ca „asamblaj colectiv de anunţare” vizează, propune depăşirea dihotomiei, separaţiei, dezbinării „subiect al enunţării” vs „subiect al enunţării”, pe „linia de fugă” conceptuală a aceleiaşi depăşiri a dualismului metafizic, a aceleiaşi critici radical-constructive a reprezentării, cu noţiunile conexe de subiect, autor, operă, conţinut/formă etc., în direcţia co-funcţionării unor eterogeni. Dorinţa şi expresia, enunţarea nu ţin de domeniul psihismului sau al imaginarului (noţiuni recuzate de către Deleuze-Guattari), ci sunt producţie efectivă, direct, în real. Între cele două feţe ale asamblajului – ca „asamblaj maşinic de conţinut” şi ca „asamblaj colectiv de enunţare” – există indisociabilitate. „Enunţarea (este înţeleasă) ca un proces pozitiv, colectiv şi social de producţie, operând în real” (Sylvain Dambrine, art. cit., op. cit., p. 37).

II. „DEVENIRE-X” (devenir-X)

„A deveni nu înseamnă niciodată a imita, sau a face ca, sau a te conforma unui model, fie el de justiţie sau de adevăr. Nu există un termen de la care pleci şi un altul la care ajungi sau la care trebuie să ajungi. (...) Întrebarea «ce devii?» e cât se poate de stupidă. Căci pe măsură ce cineva devine, ceea ce el devine se schimbă la fel de mult ca şi el însuşi. Devenirile nu sunt fenomene de imitaţie sau de asimilare, ci de dublă capturare, de evoluţie non-paralelă, de nunţi între două regnuri”, va explica, în plină procesiune a gândirii, de creaţie şi de „asamblare” de concepte, pe „linia de fugă” Anti-Oedip-Kafka-Rizom-O mie de platouri, Gilles Deleuze, in Gilles Deleuze, Claire Parnet, Dialogues (Paris, Flammarion, 1977, p. 8).

„A deveni este însuşi conţinutul dorinţei (...), a dori înseamnă a trece prin nişte deveniri” (Zourabichvili, op. cit., p. 29).

„Devenirea-X” (animal, femeie, copil etc.) este un concept enunţat şi utilizat încă din Anti-Oedip, dar care abia aici, în Kafka, este elaborat, explicat.

Aşa cum ţin să atragă atenţia Stéfan Leclerc şi Arnaud Villani (art. cit., op. cit.), acest concept trebuie citit, înţeles, efectuat, la fel ca şi fiinţa la Heidegger, în sens verbal (procesualitate în desfăşurare, activă), nu substantival (termen îngheţat, stadiu de împietrire, reteritorializare de care, tocmai, devenirea „fuge”). Traducerea lui explicită, extinsă, ar trebui, prin urmare, să fie: „a deveni-X”, „faptul-de-a-deveni-X”. Ar putea apărea, de asemenea, tentaţia de a „reteritorializa” metafizic (dialectic) acest concept printr-o traducere teleologică de genul „devenire întru X”. O astfel de traducere-lectură-interpretare ar constitui, însă, contrasensul total. Dorinţa nu are scop.

„A deveni-X”, „faptul de a deveni X”, „devenirea-X” este realitate, nu fantasmă sau vis, ci însăşi „consistenţa realului” (Zourabichvili). Devenirea formează „blocuri”, care sunt „întâlnirea dintre doi termeni care se deteritorializează reciproc”, ceea ce duce la o ecuaţie cu patru termeni.

Zourabichvili susţine că, în concepţia lui Deleuze-Guattari, ar exista o ierarhizare a devenirilor, nişte trepte de devenire – animalitate, copilărie, feminitate –, pe calea „deteritorializării absolute”. Nu ştiu dacă termenul de ierarhie este cel mai potrivit aici.

Deleuze-Guattari sunt nişte gânditori radical anti-ierarhici. Mai potrivit ar fi, poate, să vorbim de procesualitate şi chiar de procesiune a devenirilor, având în vedere concepţia „liniaristă” a celor doi. Ultimul „grad”, termenul ultim al deteritorializării infinite, al procesualităţii metamorfice de devenire, ieşirea, îl reprezintă „devenirea-intens”, „devenirea-molecular”, „devenirea-imperceptibil”.

În viziunea lui Stéfan Leclerc şi a lui Arnaud Villani, autorii articolului „Devenir” din cel de-al doilea Vocabulaire de Deleuze amintit aici (v. op. cit.), devenirile sunt multiple, este vorba de o „multiplicitate în act”, devenirile „trag” fiinţa(rea) (care în afara lor nu există) în direcţii opuse, fiinţarea devenind, astfel, un câmp de virtualităţi care poate fi parcurs infinit, pe diverse trasee de efectuare şi de actualizare. A fiinţa înseamnă a „fugi” în deveniri, pe linii de devenire, la întâlnire.

Devenirea este primordial dezirantă, deci afirmativă şi productivă, creatoare. Implicit, indirect însă, ea are şi un sens „critic” (la Deleuze-Guattari, critica în sine este o capcană: geniul disident al lui Kafka constă, între altele, şi în aceea că el nu a criticat, că a depăşit pragul, nivelul criticii). Când „devii-X” nu fugi singur, nu evadezi, ci tragi după tine, „antrenezi”, faci să fugă, provoci „scăpări” şi „deraieri” ale sistemului: asamblându-ţi „propria” maşină, de fapt asamblându-te molecular (în puncte sub-, infra-subiectale) împreună cu alţii ca „asamblaj colectiv” (de dorinţă şi de enunţare), demontezi implicit maşinile (formaţiunile) paranoic-molare (acest proces este descris complet în Anti-Oedip).

Există încrucişări de deveniri, de linii de fugă care definesc planuri de imanenţă. Devenind-altceva îţi afirmi şi îţi efectuezi, îşi actualizezi punctual-multiplu, dar până la capăt („delirant”), virtualităţi.

Stéfan Leclerc şi Arnaud Villani stabilesc o listă de cinci caracteristici sintetice ale „devenirilor-X”. Acestea sunt: 1) verbe, nu substantive („a deveni la infinitiv”, spune Deleuze în aceleaşi Dialoguri cu Claire Parnet); 2) devenirile sunt în bloc („blocuri de devenire”); 3) ele sunt geografie („călătorie pe loc”, „depăşire a unui prag”; Deleuze: „devenirea nu înseamnă nici unu, nici doi, nici relaţia a doi, ci un între-doi, graniţa sau linia de fugă”); 4) devenirea este întotdeauna moleculară (Guattari: „ceaţă de singularităţi”), puncte de virtualitate care formează ansambluri, se asamblează divers, multiplu (devenire pe „puncte”, prin „linii”); 5) devenirea înseamnă capturare, posesie, plusvaloare, nu reproducere sau imitaţie.

III. „LINIE DE FUGĂ” (ligne de fuite)

„Linia de fugă” este un concept „indistinct deleuzian şi guattarian” (Bernard Andrieu, Arnaud Villani). Ea trece „printre”, „prin mijloc”.

În aceleaşi Dialoguri cu Claire Parnet (p. 47), Deleuze, din nou, se explică: „Linia de fugă este o deteritorializare”. A fugi nu înseamnă „a ieşi din lume”, o „laşitate”. „A fugi nu înseamnă câtuşi de puţin a renunţa la acţiuni, nu există nimic mai activ decât o fugă. Este opusul imaginarului. A fugi înseamnă, în acelaşi timp, şi a face să fugă, nu neapărat pe ceilalţi, ci a face un lucru să fugă, să scape, a face ca un sistem să aibă scăpări (să răsufle, am spune în limba română; n.m.), aşa cum spargi o ţeavă. A fugi înseamnă a trasa o linie, nişte linii, o întreagă cartografie”.

A fugi este un act afirmativ-creator, dar el face să fugă sistemele, maşinăriile, maşinile, produce „scăpări”, acte implicite, indirecte (dat fiind că nu simplu, imediat „critice”, deci ineficiente) de sabotaj. Critică extrem de polemică şi de actuală a noţiunii de „critică”. Mult mai bine e să creezi, să demontezi afirmând, construind...

Aici s-ar putea face o apropiere de noţiunea derridiană de deconstrucţie. Zourabichvili afirmă că Deleuze alege o altă metodă, aceea a „pervertirii”, a unei „utilizări perverse”, care constă în cultivarea unei linii (punctate, întrerupte) de gânditori care, deşi par a face parte din istoria filosofiei, nu fac decât să scape din ea, să iasă din ea, să fugă din ea, definindu-i tot atâtea Exterioruri posibile: „Lucreţiu, Spinoza, Hume, Nietzsche, Bergson” (Deleuze, Dialogues, p. 21). Fuga produce (indirect, secund) destabilizare, dezorganizare.

Zourabichvili (op. cit., p. 42): „linii de fugă” este o „expresie complexă”, liniile de fugă sunt „vectori de dezorganizare sau de deteritorializare”. Această expresie trebuie înţeleasă într-o „dublă egalitate”: „A fugi (fuir) trebuie înţeles în ambele sale sensuri: a-ţi pierde etanşeitatea, închiderea, separaţia, izolarea; a te eschiva, a scăpa. Dacă a fugi înseamnă a face (ceva) să fugă, să aibă scăpări, este pentru că fuga nu constă în a ieşi dintr-o situaţie pentru a te duce în altă parte, a-ţi schimba viaţa, a evada prin vis sau a transforma situaţia (acest ultim caz este şi mai complicat, deoarece a face situaţia să fugă implică obligatoriu o redistribuire a posibilurilor care conduce – dacă nu intervine o represiune obtuză – spre o transformare cel puţin parţială, perfect neprogramabilă, legată de crearea imprevizibilă a unor noi spaţii-timp, a unor asamblaje instituţionale inedite; fapt este, oricum că ieşirea, scăparea constă în fugă, în urmărirea unui proces dezirant, nu în transformarea al cărei rezultat nu va conta, la rândul lui, decât prin liniile sale de fugă, şi tot aşa). Şi, totuşi, de o ieşire e vorba, dar aceasta e paradoxală”: „A ieşi din filosofie, dar prin filosofie” (Deleuze, Abécédaire, „C comme Culture”). Zourabichvili (ibid.): „E ca şi cum filosofia şi-ar conţine propriul exterior, ca şi cum adevăratul său exterior nu s-ar afla în afara ei înseşi (a ieşi din filosofie devenind sociolog, antropolog, psihanalist sau militant – ceea ce lasă situaţia intactă pentru a sări în alte situaţii, considerate ca fiind intrisec mai bune)”.

Anti-critică, anti-dialectică – anti-politică: alt mod de a face politică, în aşa fel ca transformările să devină posibile în mod efectiv, nu iluzoriu, ideologic (redistribuire a Aceluiaşi, blocare a posibilurilor, a virtualului, in-actualizarea lui).

Toate acestea deoarece, la Deleuze, pe urmele lui Aristotel şi ale scolasticilor, reactualizat via Bergson (iată de ce am spus despre el că este un metafizician), virtualul se opune, face pereche antitetic-complementară cu actualul, cu actualizarea, nu cu realul: şi virtualul, şi actualul (actualizatul) sunt la fel de reale (pentru discutarea completă a acestui punct nodal, vezi Gilles Deleuze, Le bergsonisme, Paris, PUF, 1966).

Deşi nu este locul aici pentru o astfel de dezvoltare esenţială, voi spune că tocmai în acest punct se constată fenomenul pe care l-am evocat în deschiderea rândurilor de faţă: reteritorializarea dualist-metaficică a conceptelor revoluţionare ale lui Deleuze, re-dualizarea monismului productivist, creator, deleuzian, deci miza politică infinită, decisivă a conceptelor sale, utilizate cel mai adesea în mod reacţionar, recuperator, prin contrasens. Reţeaua (Internetul) este, aşa cum spun fanii pripit-ideologizanţi ai lui Deleuze, un rizom, dar, ca „maşină” reificată, realizată, efectuată, ea este un rizom blocat, închis. Tehnicul este mai mult decât maşina, decât tehnica propriu-zisă, incarnată.

Deleuze propune şi militează, „asamblat” filosofic şi politic, pentru o depăşire a dualismelor ca dezbinări, dezarmări şi de-potenţializări metafizice de putere. A dori şi a enunţa (aici, printr-o dezvoltare de sine stătătoare, „de fugă”, a teoriei austiniene a actelor de vorbire) înseamnă a face (ideologia Mai ’68 nu e departe!), a crea, a produce în real. „A trasa o linie de fugă înseamnă a gândi în termeni de linii. (...) Dar a trasa o linie într-un plan (de imanenţă, n. m.) oferă un alt punct de vedere asupra ansamblului unei situaţii, un criteriu imanent care permite să se analizeze asamblajele în funcţie de cei doi poli ai lor, ca deteritorializare şi ca stratificare (instituţii)” (Zourabichvili).

Ce este o linie? „Este un semn care înglobează timpul, elementul de bază al unei semiotici a duratei, al unei clinici a existenţei” (id.). Deleuze va generaliza gândirea „în linii” începând abia din amintitele Dialoguri cu Claire Parnet. Există, susţine el, trei tipuri de linii: în afara liniilor de fugă, primordiale, Deleuze mai vorbeşte (în Mille plateaux) despre linii „cu segmentaritate dură” (cicluri binare şi spaţiu striat) şi, între aceşti doi poli, despre un tip ambiguu de linie, „cu segmentaritate suplă”.

Liniile de fugă deţin, însă, întâietatea. De ce, însă, acest primat tocmai al liniilor de fugă, care se dovedesc atât de fragile, de nesigure, absente de multe ori, sau secate? Zourabichvili (op. cit., pp. 45-46) încearcă să înţeleagă, să conceapă: „dacă este adevărat că transversala este primordială în experienţă, înseamnă că tocmai pe liniile de fugă se construiesc formele şi subiecţii, care trebuie să se constituie în dat. De unde, reciproc, liniile de fugă care îl traversează originar pe dinăuntru, multiplele exteriorităţi interne care le muncesc constituindu-le, şi care îndreptăţesc un «pesimism vesel», o credinţă imanentă, aşteptarea senină a unor zile mai bune chiar dacă lucrurile merg cu necesitate rău. Căci dacă formele noastre sunt construite pe nişte deteritorializări prime, şi chiar dacă suferim de duritatea lor, avem totuşi nevoie de ele pentru a ne reproduce existenţa”.

Deleuze (Mille plateaux, p. 198): „A descompune organismul n-a însemnat niciodată a te ucide, ci a deschide corpul către nişte conexiuni care presupun un întreg asamblaj (...) Organismul – atât trebuie să păstrăm din el, cât să poate să se reformze cu fiecare nouă zi”.

Zourabichvili: „şi aceasta deoarece, o dată în plus, problema nu este de a fugi (de organism), ci de a face să fugă”...

IV. „LITERATURĂ MINORĂ”. Altă literatură, altă critică, alt Kafka – împotriva absurdului

După 1975, anul apariţiei cărţii Kafka. Pentru o literatură minoră, formula „literatură minoră” dispare, în literalitatea ei, din scrisul lui Deleuze. Nu însă şi conceptul ca atare, care se confundă tot mai mult, resorbindu-se, generalizându-se în noţiunile de scris şi de literatură. Orice „mare” literatură este şi trebuie să fie o literatură „minoră”.

Aşa cum, ca filosof, dacă îţi propui să gândeşti efectiv, să te laşi, cu alte cuvinte, „târât”, „antrenat” pe „liniile de fugă” divergente, multiple, non-liniarizabile ale gândirii, trebuie să „ieşi din filosofie prin filosofie”, şi scriitorul autentic va trăda scrisul, literatura în ceea ce aceasta manifestă ca tendinţe „majore” şi „majoritare”, de dominaţie, de închidere a sensului şi în sens, altfel spus, în tendinţa ei (omenească, prea omenească) de re-teritorializare. A ieşi din scris prin scris, a trăda, „minor” literar, scrisul.

O literatură nu este minoră în sensul banal, periferizant, al colonialismelor occidentalocentriste. O literatură nu este dat minoră, ci trebuie să „devină”, trebuie făcută să funcţioneze „minor” şi „minoritar” în sânul oricărei limbi. Orice limbă vorbită de o comunitate tinde să privilegieze, să impună o utilizare majoritaristă şi majoră de sine. În procesul istoric, romantic-modernizator, de făurile a naţiunilor, literatura scrisă în limbile naţionale a jucat un rol politic central (dispărut, estompat astăzi, în „postnaţionalism”). O literatură devine minoră prin felul subversiv, tinzând spre a-semnificant, în care se foloseşte de orice limbă. „Minorizarea” limbii, a oricărei limbi, care tinde spre „majorare” prin „molarizare” de sine, conduce la un fel de „dialectizare” (de la dialect, nu de la dialectică), de „idiomatizare” a limbii majoritare prin uz. Literatura pur şi simplu înseamnă „minorizare literară” a limbii, cu úzurile şi semnificaţiile ei dominante, creatoare şi cultivatoare de majorităţi şi de ierarhii semnificaţionale.

Trei sunt, în viziunea lui Deleuze-Guattari, principalele caracteristici ale unei „literaturi minore”: „deteritorializarea limbii” (desfacerea şi complicarea, „înnebunirea” relaţiei fundamentale dintre limbă şi teritoriu); „branşarea individualului pe imediat-politic”; şi realizarea, intrarea în „asamblaje colective de enunţare”.

Kafka este unic, şi trebuie oferit, formalizat ca model şi ca îndemn, tocmai pentru că nu alege calea falsă, facilă, teritorializantă a criticii, a reprezentării mimetice, şi, mai ales, pe aceea, totuşi pur literară şi foarte gustată, a re-teritorializării simbolico-alegorice prin scrisul literar. Or, şi azi, în continuare, literatura cea mai „înaltă”, dar şi cea mai prizată (şi în sensul de „prize”, premii) este cea reteritorializantă (la noi, cazul Cărtărescu este mai mult decât edificator în acest sens). O altă cale (literară, politică): nu prin îmbogăţiri semantice, prin căutări de noi teritorii, ci prin sărăcire, descărnare şi dezertificare. Trebuie să rezişti şi să te menţii, literar, în deşert, nu doar să străbaţi deşertul, dispreţuindu-l, urându-l, în căutarea unor „pământuri ale făgăduinţei” unde să-ţi instalezi corturile religiilor, să le faci pe acestea dominante şi să încerci, apoi, să le impui întregii lumii, dezertificând-o prin supracompensare simbolică.

Tocmai de aceea, literatura nu trebuie interpretată, ci urmată: scrisul deteritorializant se cere experimentat.

Şi iată, deci, o nouă, mereu nouă (dat fiind că nu va fi niciodată acceptată, că rolul ei este tocmai acela de a rămâne minoră şi de a îndemna la „literaturi minore”, mai ales acum, în „globalizare”, când limbile naţionale devin multi-, supra-naţionale, când limbile înseşi dispar ca atare, resorbindu-se în „limbaj”) concepţie cu privire la scris şi literatură, dar şi la critica literară: cea propusă în cartea de faţă. Un alt mod de a citi, politic şi „existenţial”, literatura. Recomand această carte criticilor literari!

Căci ea susţine şi formalizează un alt Kafka, un Kafka plin de umor, pus pe şotii, viclean, în locul clasicului Kafka îmbolnăvit, terorizat hermeneutic prin apetiturile noastre resentimentar-nihiliste. Un Kafka supra-sănătos, asemenea lui Nietzsche, în viziunea aceluiaşi Deleuze (4). Un Kafka afirmativ, nu plângăcios. Tranşant, net împotriva interpretărilor matern-patern-oedipiene, a gustului comun, încurajat politic, pentru reteritorializări, inclusiv, tocmai, prin artă (domeniul prin excelenţă al materializării totale, mondiale, a „asamblajelor” de dorinţă şi de enunţare), Deleuze-Guattari propun, militant, un Kafka non- şi anti-absurd. N-o spun ei, în acest sens, o spun eu: în faţa unor autori precum Kafka sau Beckett, care sărăcesc nepermis limba şi care nu se lasă re-teritorializăţi nici măcar literar, sustrăgându-se cu succes „arcanelor” simbolice cu care se încearcă a fi prinşi şi re-înrolaţi, pentru a se conjura pericolul ca şi alţii să „dezerteze” Castelul marilor semnificaţii majoritariste, se decretează starea de excepţie: ABSURDUL, cel mai frapant non-concept literar (modern: împotriva modernităţii şi a modernizării literare), cea mai grotescă probă de non-gândire în act, de poliţie literară raţionalizatoare.

Altă literatură, aşadar: împotriva autorilor reteritorializanţi, şi pentru a dreaptă, şi îmbogăţitoare, creatoare, afirmativă, practicabilă viziune asupra lui Kafka: împotriva absurdului.

Plăcerea literaturii o dau re-teritorializările prin literatură: „regăsirile de sine”. „Teroarea” ei, menţinerea în act a posibilităţii de de-teritorializare, prin asceză şi „sobrietate”, infinită, interminabilă, nicicând garantată, din metamorfoză în metamorfoză: procesiune invers-plotiniană de ieşire – laterală, orizontală, combinată, nomadă, „arhipelogică” – prin „asamblaje maşinice”, din Maşinile şi Aparatele paranoice, purificare şi re-potenţare prin „degradare”. Dar asta este, deja, interpretare, sau un alt Sistem. În spatele, în paralel cu orice linie de deteritorializare – sau poate, de fapt, de o parte şi de cealaltă a ei – pândesc atât de plăcutele, oedipienele „regăsiri de sine”: re-teritorilizările. Plastic, deteritorializările trebuie, poate, săpate în masa compactă, anorganică, de teritorialitate: tekhnē, „sculptură de eveniment”, „estetică existenţială” (Foucault), artă  etică: „gândire în linii” (Zourabichvili). Dar şi asta este, deja, interpretare, sau un alt Sistem.

În gândirea lui Deleuze, opoziţia literatură/literatură minoră se va estompa, aşadar, literatura este minoră sau nu este deloc, iar accentul va cădea tot mai mult pe rolul, deja kafkian, deja politic, al scrisului în inventarea poporului viitor, a comunităţii virtuale (din cea „dată”) şi, mai ales, pe relevarea acestui fenomen, a „liniilor de fugă” din sânul celei mai mari supraputeri, în „literatura engleză-americană” (vezi Clinique et critique, op. cit., şi Dialogurile cu Claire Parnet: Whitman şi, mai ales, Melville). Deleuze este (şi) un enorm critic literar. O altă critică literară, însă.

V. „RIZOM” (rhizome)

Cei care parcurg rândurile de faţă se vor mira, poate, că era să omit, să nu spun nimic tocmai despre cel mai celebru, mai prost înţeles şi mai provocator, continuu provocator, concept creat de către Deleuze-Guattari: rizomul. Deşi apare pentru prima dată în cartea de faţă, în Kafka. Pentru o literatură minoră, el nu reprezintă, aici, decât un act de gândire scripturală, o „scăpare”, o „linie de fugă”, nefiind încă analizat, „tematizat” pentru sine. Conceptualizarea propriu-zis filosofică – revoluţionară – a conceptului, deocamdată pur expresiv, pur scriptural (filosofia, gândirea se scrie) de rizom se va petrece abia în deschiderea cărţii Mille plateaux, din 1980, care „înghiţea”, astfel, un text imediat anterior acestei cărţi şi imediat posterior lui Kafka, intitulat tocmai aşa, Rizom. Iată cum creşte, de fapt, dez-organic, cum „fuge”, cum „scapă” gândirea!

Căci, tocmai, vor preciza Deleuze-Guattari în Mille plateaux (p. 31): „Spre deosebire de arbori şi de rădăcinile lor, rizomul conectează un punct oarecare cu un alt punct oarecare, şi fiecare dintre trăsăturile lui nu trimite cu necesitate la trăsături de aceeaşi natură, el pune în scenă regimuri foarte diferite de semne şi chiar stări de non-semne. Rizomul nu se lasă redus nici la Unu, nici la Multiplu (...) Nu este făcut din unităţi, ci din dimensiuni, sau, mai curând, din direcţii în mişcare. Nu are nici început, nici sfârşit, ci întotdeauna un (termen) mediu, pe unde creşte şi dă peste margini. Constituie multiplicităţi”. Fiinţa în spaţializarea ei primă, continuă.

Este înfiorător cât de „mulţi oameni au un copac înfipt în cap” (id., p. 24), gândind în rădăcini şi strămoşi, în genealogii şi (psihanalitic) în cea mai îndepărtată copilărie, închinând un cult originii, naşterii. „Genealogiştii tradiţionali, psihanaliştii şi fenomenologii nu sunt prietenii rizomului” (Zourabichvili, op. cit., p. 71). Uneori, nici măcar prietenii lui cei mai înfocaţi, atunci când îl reduc la simple „reţele” deja existente. Rizomatic, trebuie să faci „reţea” în Reţea. Cât, până unde este posibilă, astfel, deteritorializarea-asamblare rizomatică în Reţea, dragi activişti „rizomatici” ai „comunismului informaţional”?

Despre rizom, deci, atât cât este posibil (căci el trebuie, pentru fiecare în parte, produs, realizat: conceptele deleuzian-guattariene nu sunt normative, ci virtuale: de experimentat, de creat, de actualizat), la timpul lui.

Alt Kafka – altă tehnică

Încă unul? Da. Un neaşteptat Kafka gânditor şi profet al tehnicii, al „maşinii” înţelese în sens generalizat, al unui fel de „panmaşinism” (în sensul „economiei generale” propuse de către Georges Bataille).

Când, la începutul rândurilor de faţă, cutezam să-l caracterizez pe scurt pe Gilles Deleuze, spuneam, între altele, că este un gânditor „alter-heideggerian”. Fără să polemizeze direct cu Heidegger (pe care nici nu-mi amintesc să-l fi pomenit „tematic” vreodată, altfel decât, cel mult, în treacăt), Deleuze, profitând şi de gândirea celui mai original gânditor al ştiinţei şi tehnicii care a fost încă insuficient cunoscutul Gilbert Simondon (5), îşi datorează actualitatea stringentă (una încă insuficient clarificată, realizată, în ciuda aparenţelor şi a enormelor prozelitisme de suprafaţă) tocmai acestei priviri „panmaşinice” asupra realului: maşina nu este doar tehnică, oamenii „(se) fac maşini” nu doar în sens restrâns tehnic şi tehnologic, maşina a ajuns să domine în sens obiectual tocmai ca manifestare „reificată” a „maşinalităţii” dezirant-enunţiative umane; ne demontăm şi ne re-asamblăm permanent ca „maşini”.

Or, într-o lume precum cea de astăzi, în care „maşinicul” tinde să devină mediu de existenţă, lumea şi realitatea înseşi, când, paradoxal, maşinile, înmulţindu-se de-montat, prin demontare, devin invizibile, diseminând şi asamblându-se rizomatic, „pe puncte” şi „linii de fugă”, cu umanul, care (de mult) a încetat a se mai individua fix, identitar, şi doar (aşa cum, „umanist”-reacţionar, orb, îşi închipuie că e de dorit să-şi dorească) în sânul endogam al umanului, o gândire precum cea înnoitor „kafkiană” a lui Deleuze este singura adecvată, ca descriere a situaţiei actuale. Ea trebuie urgent promovată şi dezbătută în locul vulgatei „umaniste” post-heideggeriene: tehnica nu este duşmanul, dar poate deveni cel mai redutabil duşman al omului dacă omul nu-şi recunoaşte, pozitiv şi negativ (molar-„paranoic”, reteritorializant şi molecular-„schizofrenic, deteritorializant) afinităţile şi infrastructurile „maşinice”, „tehnice”, care fac posibilă realizarea „maşinilor”, altfel spus realitatea ca „metastabilitate” (Simondon), mai ales în momentul de faţă, când „maşina”, nu noi, a ajuns la „globalizare”, realizând, simulând artificial şi protetic o imanenţă care exclude, însă, orice Exterior. Ce are în comun imanenţa „Imperiului” (aşa cum încearcă s-o descrie, post-deleuzian, Michael Hardt şi Antonio Negri în cartea cu acelaşi titlu) cu imanenţa în sens deleuzian? Cât o prelungeşte şi o realizează, şi cât ajunge s-o contrazică şi s-o elimine?

Acestea mi se par a fi marile probleme filosofice ale actualităţii. Cele pe care ar trebui să ni le punem. Salvarea omului nu poate veni de la o inutilă, pur deziderativă ferire a lui de maşină, sau printr-o gândire metafizic dualistă om-maşină. Omul e om-maşină, dar niciodată singur şi ca subiect autonom, el se „maşinează” şi se „individuează” colectiv (uman şi extra-uman). Maşina „reificată”, obiectualizată, „obiect intenţional” al privirii sustras, extramundan fenomenologice, care vine să „refacă” dumnezeieşte lumea, pare mai mult o capcană, un obstacol în calea unei adevărate gândiri, critic-afirmative, creatoare, despre „tehnic” în întrepătrunderile şi simbiozele lui cu „umanul”. Asta ţin să evidenţieze Deleuze şi Guattari la Kafka. Un Kafka dez-absurdizat, de-negativizat, renăscut, total altul şi mereu, în continuare, nou. Un Kafka sănătos şi de viitor, relansat „post-literar”: un Kafka „continuu”, „interminabil”. Sau, astfel spus: reinventarea Exteriorului.

„Asamblajul colectiv de enunţare” (sau maşina de concepte) Deleuze-Guattari: a asculta, a te pune în slujba celuilalt – „delir în doi”, „gândire în doi” – „o micropolitică a disensului” (6)

Gândire în comun, scriitură la patru mâini. Cum scriau, cum se „asamblau”, într-o maşină de gândire (pentru a ne asambla, iată, şi pe noi, pe alţii), Deleuze şi Guattari? Prin ce aventură? Cu ajutorul cărei „tehnici”, a cărei (anti-)metode?

Gilles Deleuze şi Félix Guattari s-au cunoscut în 1968. Deleuze: „Când l-am întâlnit pe Félix, scrisesem deja istorie a filosofiei, critică literară şi două cărţi de filosofie, Logique du sens (Minuit, 1969, n. m.) şi Différence et répétion (PUF, 1968; Diferenţă şi repetiţie, traducere în limba română de Toader Saulea, Bucureşti, Babel, 1995, n. m.). Întâlnirea mea cu Félix a avut loc pe probleme privitoare la psihanaliză şi la inconştient. Félix mi-a deschis un fel de câmp nou, m-a făcut să descopăr un domeniu nou, chiar dacă şi eu vorbisem, deja, înainte, despre psihanaliză, şi tocmai asta îl interesa la mine. Munca noastră în comun s-a desfăşurat cu precădere între 1970 şi 1980. După aceea a existat o întrerupere şi fiecare a reînceput să scrie de unul singur, ca şi cum, pentru moment – dar absolut deloc pentru că am fi devenit mai puţin prieteni! –, posibilităţile de lucru s-ar fi epuizat. Ele au reapărut recent. Nu există nicio reţetă. Singurul criteriu este «să meargă». La începutul relaţiei noastre, Félix este cel care a venit să mă caute. Eu nu-l cunoşteam. Cred că ceea ce m-a frapat cel mai mult era faptul că nu este filosof de formaţie, că adoptă, faţă de aceste lucruri, multă precauţie, că este, aproape, mai filosof decât dacă ar fi de formaţie, şi că incarnează filosofia în stadiul de creativitate”.

Guattari: „Fusesem foarte impresionat de lectura cărţilor Diferenţă şi repetiţie şi Logica sensului. În modul meu de a regândi ceea ce i se spunea, el fusese impresionat de disidenţa mea extrem de marcată faţă de lacanism, care era deja dominant, şi de modul meu de a aborda problemele politice şi sociale. M-a incitat să pun toate acestea pe hârtie. Perioada, însă, nu era tocmai potrivită, iar eu eram departe de a fi pregătit. Mi-a propus, atunci, să lucrăm împreună. Eu m-am dus, prin urmare, să-l caut, dar, într-un al doilea moment, el mi-a propus să lucrăm în comun. Ceea ce mi-a adus el a fost, încă de la început, atenţia şi ascultarea cu privire la nişte aventuri teoretice pentru care mă aflam într-o izolare totală, încurajarea în direcţia unor elaborări teoretice pe care oricare alt interlocutor m-ar fi sfătuit să le abandonez! Ulterior, mi-a adus un background filosofic extraordinar, maşina de lucru, maşina de reflecţie şi de scriere”.

Cum lucrau însă, efectiv, cei doi? Aventura, anti-metoda de gândire-scriere-împreună, „maşinală”, bazată pe o concepţie cu totul aparte, total deschisă sau, cum ar fi spus Derrida, „necondiţionat ospitalieră” la celălalt ca „eveniment” al gândirii, deja în gândire (deschiderea gândirii spre exteriorul lăuntric), de prietenie, abia aici începe. Despre fabricarea propriu-zisă a manuscrisului, Deleuze spune că „e un secret”; Guattari: „printr-un du-te vino repetat, prin versiuni succesive: munca de finalizare este făcută, deseori, de către Gilles”.

Există, însă, nişte reguli precise, apărute de-a lungul anilor, din însăşi imanenţa lucrării, al căror sens „rizomatic”, „maşinic”, poetic, creator, deci politic, este evident. O întreagă dramatugie, gândire în act: „Cred – spune Deleuze – că mai ales două elemente intervin în munca noastră comună. Mai întâi, şedinţele orale. Se întâmplă să avem o problemă asupra căreia suntem vag de acord, dar căutăm soluţii capabile să o precizeze, să o localizeze, să o condiţioneze. Sau, dimpotrivă, găsim o soluţie, dar nu ştim foarte bine pentru care problemă. Avem o idee care pare a funcţiona într-un anumit domeniu, dar căutăm şi alte domenii, foarte diferite, care ar putea să-l prelungească pe primul, să-i diversifice condiţionarile, graţie unei cotituri, unei răspântii. Kleist a spus tot ce se poate spune despre ce se întâmplă astfel, atunci când, în loc să expui o idee preexistentă, elaborezi ideea vorbind, cu bâlbâieli, elipse, contracţii, lungiri, sunete nearticulate. Kleist spune: «Nu noi ştim ceva, ci, mai întâi, o anumită stare a noastră...»; este vorba de a ajunge la acea stare, de a te pune în acea stare, şi este mai uşor în doi. Celălalt element îl constituie versiunile multiple. Fiecare scrie o versiune pe o temă dată (care a fost, tocmai, degajată în şedinţele orale). Apoi o re-scrie, ţinând cont de versiunea celuilalt... Fiecare funcţionează ca o încrustare sau ca un citat în textul celuilalt, dar după puţin timp nu se mai ştie cine citează pe cine. Este o scriere prin variaţiuni. Aceste procedee în doi nu fac decât să amplifice ceea ce se întâmplă când lucrezi singur. Este acelaşi lucru să spui: eşti întotdeauna singur, şi: eşti întotdeauna mai mulţi. Eşti singur în doi şi mai mulţi când eşti singur. Totuşi, condiţia pentru a putea efectiv lucra în doi este existenţa unui fond comun implicit, inexplicabil, care ne face să râdem de aceleaşi lucruri, să ne îngrijorăm de aceleaşi lucruri, să ne dezguste sau să ne entuziasmeze lucruri asemănătoare. Acest fond comun (...) face să nu avem nimic de obiectat unul altuia, dar şi ca fiecare să trebuiască să-i impună celuilalt ocolişuri, bifurcări, prescurtări, precipitări şi catatonii. Şi aceasta deoarece, singur sau în doi, gândirea este întotdeauna o stare departe de echilibru” (s. m.).

Întâlniri regulate, şedinţe orale, texte trecute de la unul la altul. Guattari: „Suntem diferiţi unul de celălalt: astfel încât ritmurile de adoptare a unei teme sau a unui concept diferă. Există însă, fireşte, şi o complementaritate. Eu sunt înclinat mai curând spre operaţiuni aventuroase, de «comando conceptual», să zicem, de pătrundere în teritorii străine. În vreme ce Gilles deţine arme filosofice grele, o întreagă intendenţă filosofică. Acest fapt poate crea un decalaj de metodă. Dar ceea ce facem noi nu funcţionează pe bază de dezbateri şi de rezolvări de probleme. Într-un anumit sens, nu există niciodată opoziţie. Problema este aceea de a căuta o confruntare, un «acordaj» al proceselor. (...) Se vede clar: nu există, în toate acestea, nimic care să semene cu o «conversaţie», cu un «schimb de opinii»” (s. m.).

Deleuze, mai departe: „Unul tace când celălat vorbeşte. Aceasta nu este doar o lege pentru a putea să ne înţelegem, pentru a putea fi de acord, ci înseamnă că fiecare se pune neîncetat în slujba celuilalt. Cel care tace este prin însăşi natura sa în slujba celui care vorbeşte. Este vorba de un sistem de întrajutorare, în care cel care vorbeşte are dreptate prin însuşi faptul că vorbeşte. Problema nu este aceea de a «discuta». Dacă Félix mi-a spus ceva, eu nu am decât o funcţie: caut ceea pe poate să confirme o idee oricât de bizară sau de nebunească (nu de «discutabilă»). (...) Este, deci, opusul unei succesiuni sau al unui schimb de opinii. Problema nu este de a şti dacă este opinia mea sau a lui, şi, de altfel, nimeni nu va face nicio obiecţie. Nu va exista decât ameliorare”.

„Branşare maşinică”, aşadar. „Prietenie fără rivalitate, prietenie fără efuziune”, comentează, sec, Maggiori. Guattari: „Gilles şi cu mine avem tendinţa de tutui aproape pe toată lumea. Cu toate acestea, de peste douăzeci de ani, noi doi ne vorbim cu dumneavoastră. Există între noi o adevărată politică disensuală, nu un cult, ci o cultură a eterogenităţii care ne face pe fiecare să recunoaştem şi să acceptăm singularitatea celuilalt. Am făcut multe lucruri împreună, şi totuşi, paradoxal, eu, unul, dar şi el, am încercat întotdeauna să nu interferăm, să nu pătrundem în viaţa sau în preocupările celuilalt. Este, poate, ceea ce dumneavoastră numiţi discreţie. Fabricarea unei maşini de lucru implică această micropolitică a disensului. Nu este un manierism pretenţios. Aşa se întâmplă! Dacă facem ceva împreună este pentru că merge şi pentru că suntem purtaţi de ceva care ne depăşeşte. Gilles este prietenul, nu tovarăşul meu (7)”.

Şi aici, şi din acest punct de vedere, şi pe acest plan „minor”, Deleuze şi Guattari revoluţionează: colaborarea şi comunicarea interumană, organizarea colectivă – o adevărată politică a creativităţii prin „deteritorializare” în celălalt: a-l urma pe celălalt pentru simplul motiv că vorbeşte, că se lasă târât de gândirea-enunţare, a-l împinge tot mai departe, la infinit, până când gândirea, din metamorfoză în metamorfoză, din „devenire” în „devenire”, procesual şi procesional, va atinge „deşertul”, a te lăsa târât de el, de asamblajul comun de enunţare. Nu modelul heideggerian al „căii”, ci un model al „maşinii”. Un întreg model şi program politic pentru viitor: comunităţi de creaţie.

Când şi le va însuşi pe deplin capitalismul? Când va trece el definitiv la această post-generaţie de maşini? Când se va debarasa total maşinalitatea de maşinile efective, generalizându-se invizibil?

„Capitalism ŞI schizofrenie”: spre un capitalism deleuzian

O întreagă carte s-ar putea scrie, şi ar trebui scrisă, cu titlul acesta. Problematică este enormă, şi acoperă însăşi epoca actuală, care se cere, tocmai, deleuzian, actualizată, făcută să fugă, să scape, să devină în toate punctele virtualului ei. Dar tocmai acesta este pericolul de care se teme capitalismul: „revoluţia” schizo internă, mai precis: imanentă.

Capitalismul s-a fluidificat, s-a „virtualizat”, funcţionează deplin pe bază de dorinţă şi de enunţare colectivă. Dar încă ezită să recunoască, să publice acest lucru. Capitalismul pre-normează, pre-codează, imanent, fluxurile de dorinţă. La fel ca şi Kafka (în viziunea celor doi autori), nu o critică a capitalismului efectuează, propun Deleuze-Guattari, ci o descriere imanent-funcţională. Capitalismul este o derivă permanent blocată, o deteritorializare permanent re-teritorializată. Aici poate interveni „revoluţia”, care, tocmai, nu o clasică revoluţie trebuie să fie. Ne aflăm deja în depăşirea capitalismului, care însă îl prelungeşte: post-capitalismul este adevăratul, totalul capitalism. Non-dialectic, ci dezirant şi maşinal, imperceptibil. Unde este nenorocirea, acolo este şi şansa, spunea un nebun al modernităţii timpurii, Hölderlin. Capitalismul nu face decât să împingă această lege la extremă: trăim „extrem”, pre-normalizaţi imanent, captându-ni-se (prin incitarea permanentă la „exprimar de sine”) şi pre-codându-ni-se dorinţele: dorim, dar dorim ce se doreşte; dorim dorinţe. Ne „asamblăm maşinic”, dar numai în interiorul „Maşinii”, folosindu-ne de maşinile deja existente, care ne pre-materializează şi ne pre-reifică dorinţele, şi în care dorinţele noastre sunt deja captate, deja „exprimate”, de-a gata. Dublu tăiş, deci, infinit, al noţiunii de imanenţă.

„Într-o zi, poate, veacul va fi deleuzian (8)”. Este deja, dar numai înţepenirea în vechile categorii metafizice, devenite ideologie, ne împiedică să-l facem, să-l ajutăm să funcţioneze delirant, deraind, amplificând creator mişcarea, evoluţia. O face capitalismul tehnologizat, „maşinalizat” paranoic-molar, singur, deja, în locul nostru-cu noi, deveniţi proteze vii de noi înşine: maşini de sine. Fără noi, prin noi. Subiectalitate, de altfel, oricum problematică: procese care nu pot fi, marxist, sartrian, conduse, dirijate, canalizate. Dar a căror „accesare” nici nu mai are nevoie de „reprezentanţi”, de „intermediari”. Capitalismului fără exterior, care şi-a înghiţit şi refuncţionalizat „deşertul”, îi putem funcţiona, perfect congruent, perfect „maşinal”, ca „ţevi sparte” pe unde să „scape”. Datoria actuală a artei, a filosofiei, a omului este tocmai aceea de a genera, din imanenţă, Exterior, de a „săpa”, plastic, etic, deteritorializare în monolitul euforic sau grotesc de re-teritorializare. Re-teritorializarea a devenit coextensivă, astăzi, de-teritorializărilor, se confundă şi se identifică cu ele. Trancendenţele metafizice s-au resorbit şi se „de-codează”-„re-codează” permanent ca imanenţă.

Post-scriptum. Să nu traduci!

Traducând cartea de faţă, mi s-a întâmplat un lucru, am atins un prag pe care aş dori să-l împărtăşesc public. În caietul de însoţire al traducerii, la un moment dat, scrie: Cel mai bine, când traduci, este să nu traduci. Momentul culminant, zen, al faptului de a traduce este când ajungi să nu mai traduci, ci să scrii pur şi simplu.

Un fel de de-traducere, aşadar: momentul când autorul însuşi pare a scrie, prin tine, în limba ta. Momentul când scrii autorul.

Dar acest lucru nu s-a întâmplat, şi nu se poate întâmpla dintr-o dată, „din prima”, de la început. Mai întâi, aşadar, am tradus cartea de faţă. Traducere care s-a dovedit, apoi, a fi una preponderent semantică.

Scrisul lui Deleuze are o particularitate, de care m-am izbit şi cu prilejul celorlalte traduceri din el (9): este uscat, descărnat, „sicizat”, „maşinal”, lipsit de conectori, de „carne”: „deşertic”; direct, sec, brutal aproape în conectarea cuvintelor; nu „curge” – funcţionează. Este, prin urmare, perfect adaptat ideilor pe care le profesează. Exact opusul scriiturii baroce, întortocheate, a lui Foucault, de exemplu. Traducându-l pe Deleuze, te cuprinde disperarea: nu va da nimic în română!

Şi totuşi! După ce am tradus, recitind, am de-tradus, cuvânt cu cuvânt şi frază cu frază, aproape calchiind, uneori, frazele originale, şi textul merge. Abia acesta, acum, este Deleuze! Abia acum am devenit perfect transparent la autorul original. După traducere, de-traducerea.

Am intrat, altfel spus, în „asamblaj” cu autorul, cu autorii. „Fac maşină” cu ei, şi merge! Comunitate de dorinţă şi de enunţare deschisă, linie de fugă continuă, care te împinge să o prelungeşti. Maşina merge, deraiază, trebuie ţinută în funcţionare prin continuă demontare, trăgând după ea măruntele maşini, maşinuţele tehnice existente.

NOTE

1. Autor, între altele, a două cărţi sensibil „deleuziene” despre Spinoza (Spinoza. Une physique de la pensée, Paris, PUF, 2002; Le conservatisme paradoxal de Spinoza, Paris, PUF, 2002) şi al alteia despre Deleuze însuşi (Deleuze. Une philosophie de l’événement, Paris, PUF, 1996). Trebuie reamintit faptul că Spinoza este unul dintre autorii „deleuzieni” de bază, care l-a „urmărit” pe Deleuze de-a lungul întregii sale gîndiri şi asupra căruia acesta a revenit în mod constant (vezi Spinoza et le problème de l’expression, Paris, Minuit, 1968; Spinoza. Philosophie pratique, Paris, Minuit, 1981; „Spinoza et les trois Éthiques”, in Clinique et critique, Paris, Minuit, 1993).

2. În special articolele „Agencement collectif d’énonciation” (redactat de Sylvain Dambrine), „Devenir” (redactat de Stéfan Leclercq şi Arnaud Villani), „Ligne de fuite” (de Bernard Andrieu şi Arnaud Villani) şi „Littérature mineure” (de Mathieu Duplay).

3. acest articol poate şi merită a fi consultat cu folos, în versiune integrală, la adresa: http://courses.nus.edu.sg/course/elljwp/deleuzeandguattari.htm.

4. Cf. Nietzsche et la philosophie, Paris, PUF, 1962 (Nietzsche şi filosofia, traducere de Bogdan Ghiu, Bucureşti, Ideea Europeană, 2005), şi Nietzsche, Paris, PUF, 1965 (traducere de Bogdan Ghiu, Bucureşti, All, 1999, 2001).

5. Du monde d’existence des objets techniques (Aubier, 1958, 1969, 1989, 2001), L’individuation psychique et collective (Aubier, 1989, 2007), L’individuation à la lumière des notions de forme et d’information (Millon, 2005), L’invention dans les techniques. Cours et conférences (Seuil, 2005), Cours sur la perception (Éditions de la Transparence, 2006), Deux leçons sur l’animal et l’homme (Ellipses, 2004).

6. În redactarea acestui paragraf m-am folosit de articolul-interviu „Secret de fabrication: Deleuze-Guattari – Nous Deux”, de Robert Maggiori, apărut în Libération, 12 septembrie 1991, pp. 17-19, şi republicat în Robert Maggiori, La Philosophie au jour le jour, Paris, Flammarion, 1994, pp. 374-381.

7. În original: „Gilles est mon ami, non mon copain”.

8. Michel Foucault, „Theatrum philosophicum” (recenzie la volumele Diferenţă şi repetiţie şi Logique du sens), Critique, nr. 282, noiembrie 1970, in M. Foucault, Dits et écrits, I, Paris, Gallimard, „Quarto”, 2001, p. 944, traducere în limba română de Bogdan Ghiu, in M. Foucault, Theatrum philosophicum. Studii, eseuri, interviuri (1963-1984), ediţie îngrijită de Ciprian Mihali, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001, p. 159.

9. Foucault, Cluj, Idea, 2002; Tratative (împreună cu Ovidiu Ţichindeleanu), Cluj, Idea, 2005; Nietzsche şi filosofia, Bucureşti, Ideea Europeană, 2005; Anti-Oedip, în pregătire la Paralela 45.


Comentarii



De ce iubim traducatorii

Daca ierarhiile (neoficiale) din "cultura romana" ar fi intr-adevar bazate pe merit, asa cum pretind "marii nostri intelectuali" ca ar fi, atunci oameni ca Bogdan Ghiu si Ciprian Mihali (si "colegii" lor de la IDEA) ar fi adevarate "vedete". Poate ca ei nici nu-si doresc sa fie "vedete" dar importanta muncii lor de traducatori va fi evidenta pentru toata lumea peste 10-15 ani (daca nu mai devreme). Iar cartile si eseurile scrise de ei (in afara traducerilor) ar merita, cred eu, mult mai multa atentie decat li s-a acordat pina acum.


Spacer Spacer