Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Deleuze-Guattari: Ce este o literatură minoră?


Bogdan Ghiu

Miercuri, 19/09/2007 - 15:09
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Fragmente din "Kafka. Pentru o literatură minoră", în pregătire la editura Art. Pentru prezenta publicare, notele şi referinţele au fost suprimate.

Scrisă, „la patru mâini”, între "Capitalism şi schizofrenie I: Anti-Oedip" (Minuit, 1972, traducere românească în pregătire la editura Paralela 45) şi "Capitalism şi schizofrenie II: O mie de platouri" (Minuit, 1980, traducere în perspectivă), "Kafka. Pentru o literatură minoră" (Minuit, 1975) rafinează concepte precum cele de „linie de fugă” sau perechea „deteritorializare-reteritorializare” şi abandonează lupta de eliberare (cu armele „schizanalizei”) împotriva dominaţiei psihanalitice, forjând noi concepte, precum cele de „asamblaj” (agencement) şi de „asamblaj colectiv de enunţare”. Concepte profetice, având în vedere dominaţia tehnologică şi cultura colaborativ-asociativă a Internetului din momentul de faţă, care însă au fost preluate şi manipulate strict ideologic de către adepţii, prea puţin critici, ai actualei „tehnoculturi” şi ai noului „comunism informaţional”, profitabile capitalismului. Tocmai de aceea, aceste concepte trebuie revizitate şi reactualizate, azi, pentru a putea fi re-aplicate critic unor realităţi pe care se pretinde că, doar, le-ar susţine şi că le-ar fi întemeiat, redându-li-se forţa „minoritară” împotriva noilor dominaţii „majoritare”. Gânditori precum Foucault, Deleuze sau Baudrillard sunt, de multe ori, fals şi falsificant, ideologic citiţi astăzi, întorşi împotriva lor înşile, manipulaţi pentru a părea că susţin ceea ce ei, de fapt, mai presus de orice, analizează: filosofie a actualităţii. (Bogdan Ghiu)

Nu am ţinut cont, până aici, decât de conţinuturi şi de formele lor: cap plecat-cap redresat, triunghiuri-linii de fugă. Şi este adevărat că, în domeniul expresiei, cap plecat se conjugă cu fotografia, iar cap redresat, cu sunetul. Dar atât timp cât expresia, forma şi deformarea ei nu sunt privite pentru ele însele, nu se poate găsi o adevărată ieşire, chiar şi la nivelul conţinuturilor. Numai expresia ne dă procedeul. Problema expresiei nu este pusă de către Kafka într-un mod abstract universal, ci în legătură cu literaturile aşa-numite minore – de pildă, cu literatura evreiască din Varşovia sau Praga. O literatură minoră nu este cea scrisă într-o limbă minoră, ci mai curând cea pe care o minoritate o face într-o limbă majoră. Dar prima caracteristică o constituie, oricum, faptul că, în această literatură, limba este afectată cu un puternic coeficient de deteritorializare. Tocmai în acest sens defineşte Kafka impasul care le barează evreilor din Praga accesul la scris, făcând din literatura lor ceva imposibil: imposibilitate de a nu scrie, imposibilitate de a scrie în germană, imposibilitate de a scrie altfel. Imposibilitate de a nu scrie, deoarece conştiinţa naţională, incertă sau oprimată, trece cu necesitate prin literatură („Lupta literară capătă o justificare reală pe cea mai mare scară posibil”). Imposibilitatea de a scrie altfel decât în germană reprezintă, pentru evreii praghezi, sentimentul unei distanţe ireductibile faţă de teritorialitatea cehă originară. Iar imposibilitatea de a scrie în germană înseamnă deteritorializarea populaţiei germane înseşi, minoritate opresivă care vorbeşte o limbă ruptă de mase, asemănătoare unui „limbaj de hârtie” sau unui limbaj artificial; cu atât mai mult, deci, evreii, care, în acelaşi timp, fac parte din această minoritate şi sunt excluşi din ea, asemenea „unor ţigani care ar fi furat copilul german din leagăn”. Pe scurt, germana din Praga este o limbă deteritorializată, susceptibilă de bizare utilizări minore (cf., într-un alt context, astăzi, ceea ce negrii pot face cu limba americană).

Cea de-a doua caracteristică a literaturilor minore o constituie faptul că, în ele, totul este politic. În „marile” literaturi, din contră, afacerea individuală (familială, conjugală etc.) tinde să se unească cu alte afaceri la fel de individuale, mediul social servind drept context şi drept fundal; astfel încât niciuna dintre aceste chestiuni oedipiene nu este indispensabilă în mod deosebit, nu este absolut necesară, toate, însă, „făcând bloc” într-un spaţiu lărgit. Literatura minoră este total diferită: spaţiul ei îngust face ca fiecare afacere individuală să fie branşată imediat la politică. Afacerea individuală devine, deci, cu atât mai necesară, mai indispensabilă, mai mărită la microscop cu cât o cu totul altă istorie se agită în ea. Tocmai în acest sens se conectează triunghiul familial la celelalte triunghiuri – comerciale, economice birocratice, juridice – care îi determină valorile. Atunci când Kafka indică, printre ţelurile unei literaturi minore, „înnobilarea şi posibilitatea de a discuta mai atent contradicţiile dintre părinţi şi copii”, nu este vorba de o fantasmă oedipiană, ci de un program politic. „Chiar dacă anumite asemenea împrejurări, luate în parte, sunt examinate în toată liniştea, nu se ajunge însă până la limitele la care ele se conexează cu altele asemenea lor, ci cel mult se ajunge la limitele care le determină în ce priveşte aspectul politic; se fac chiar eforturi pentru a se stabili asemenea limite cât mai repede, mai repede decât apar ele însele, şi se încearcă stabilirea unor asemenea limite peste tot. (...) Ceea ce în cadrul unor literaturi mai ample şi mai importante se desfăşoară de la sine şi constituie doar un subsol nu neapărat indispensabil al edificiului literar, se petrece aici în plină lumină, iar ceea ce, în alte cazuri, nu duce decât la ivirea unor mici incidente de moment, poate fi aici prilejul unor decizii de viaţă şi de moarte.”

Cea de-a treia caracteristică este că totul, aici, capătă valoare colectivă. Într-adevăr, tocmai pentru că talentele nu abundă într-o literatură minoră, nu se întrunesc condiţiile pentru o enunţare individuată, care ar fi aceea a unui „maestru” sau altul, şi care ar putea fi, astfel, separată de enunţarea colectivă. Astfel încât această stare de raritate a talentelor este, de fapt, benefică, permiţând să se conceapă altceva decât o literatură a maeştrilor: ceea ce scriitorul spune de unul singur constituie, deja, o acţiune comună, iar ceea ce spune sau face el este în mod obligatoriu politic, chiar dacă ceilalţi nu sunt de acord. Câmpul politic a contaminat orice enunţ. Dar, mai ales, încă şi mai mult, deoarece conştiinţa colectivă sau naţională „rămâne deseori inactivă şi (...) se scindează mereu”, literatura este cea care se vede însărcinată pozitiv cu acest rol şi cu această funcţie de enunţare colectivă, şi chiar revoluţionară: literatura este cea care produce o solidaritate activă, în ciuda scepticismului; iar dacă scriitorul este marginal sau la distanţă faţă de fragila sa comunitate, situaţia aceasta îl face să fie cu atât mai în măsură să exprime o altă comunitate, potenţială, să creeze mijloacele unei alte conştiinţe şi ale unei alte sensibilităţi. Tot aşa cum câinele din Cercetările unui câine cheamă, în solitudinea sa, la o altă ştiinţă. Maşina literară preia, astfel, ştafeta unei maşini revoluţionare ce va să vină, dar nu din motive ideologice, ci pur şi simplu pentru că numai ea este determinată să întrunească condiţiile unei enunţări colective care, în rest, lipsesc cu desăvârşire în acest mediu: literatura este afacerea poporului. Pentru Kafka, exact în aceşti termeni se pune problema. Enunţul nu trimite la un subiect al enunţării care i-ar fi cauza, şi nici la un subiect al enunţului care i-ar fi efectul. Fără îndoială, o vreme, Kafka a gândit în funcţie de aceste categorii tradiţionale ale celor doi subiecţi, autorul şi eroul, naratorul şi personajul, visătorul şi visatul. Dar el va renunţa foarte repede la principiul naratorului, tot aşa cum va refuza, în ciuda admiraţiei sale pentru Goethe, şi o literatură de autor sau de maestru. Josefine, şoricelul, renunţă la exerciţiul individual al cântării sale pentru a se dizolva în enunţarea colectivă a „nesfârşitei mulţimi de eroi din neamul său”. Trecere de la animalul individuat la haită sau la multiplicitatea colectivă: cei şapte câini muzicanţi. Sau, tot în Cercetările unui câine, enunţurile cercetătorului solitar tind spre asamblarea şagencementţ unei enunţări colective a speciei canine, chiar dacă această colectivitate nu mai este sau nu este încă dată. Nu există subiect, nu există decât asamblaje colective de enunţare – iar literatura exprimă aceste asamblaje, în condiţiile în care ele nu sunt date în exterior, neexistând decât ca forţe diabolice ce vor veni sau ca forţe revoluţionare care trebuie construite. Singurătatea lui Kafka îl deschide spre tot ceea ce traversează, astăzi, istoria. Litera K nu mai desemnează un autor sau un personaj, ci un asamblaj cu atât mai maşinic, un agent cu atât mai colectiv cu cât un individ se descoperă branşat la el în chiar solitudinea sa (doar prin raportare la un subiect ar putea fi separat individualul de colectiv şi ar putea să-şi vadă de propria sa afacere).

Cele trei caracteristici ale literaturii minore sunt deteritorializarea limbii, branşarea individualului la imediat-politic şi asamblajul colectiv de enunţare. Altfel spus, „minor” nu mai califică anumite literaturi, ci condiţiile revoluţionare ale oricărei literaturi în sânul celei pe care o numim „mare” (sau instituită, oficială, recunoscută). Chiar şi cel care are nenorocul de a se naşte în ţara unei mari literaturi trebuie să scrie în limba acesteia, aşa cum un evreu ceh scrie în germană sau un uzbek în rusă. Să scrie asemenea unui câine care îşi sapă o gaură, asemenea unui şoarece care îşi construieşte vizuina. Şi, pentru asta, să-şi afle propriul punct de sub-dezvoltare, propriul dialect, propria Lume a Treia, propriul deşert. Au existat multe discuţii despre: ce este o literatură marginală? –, ca şi despre: ce este o literatură populară, proletară etc.? Criteriile sunt, fireşte, foarte greu de stabilit atât timp cât nu se trece, mai întâi, printr-un concept ceva mai obiectiv, acela de literatură minoră. Doar posibilitatea de a instaura dinăuntru o utilizare minoră chiar şi a unei limbi majore ne permite să definim literatura populară, literatura marginală etc. Doar cu acest preţ devine cu adevărat literatura o maşină colectivă de expresie, făcându-se aptă să trateze şi să antreneze după ea conţinuturile. Kafka spune, tocmai, că o literatură minoră este cu mult mai aptă să lucreze materia. De ce, şi ce este această maşină de expresie? Ştim că ea întreţine cu limba un raport de deteritorializare multiplă: situaţia evreilor care au abandonat limba cehă în acelaşi timp cu mediul rural, dar şi situaţia limbii germane ca „limbaj de hârtie”. Ei bine, se va merge încă şi mai departe, această mişcare de deteritorializare în expresie va fi împinsă încă şi mai departe. Numai că există două modalităţi posibile de a o face: fie prin îmbogăţirea artificială a acestei germane, prin umflarea ei cu toate resursele unui simbolism, ale unui onirism, ale unui sens esoteric, ale unui semnificat ascuns – iar aceasta e Şcoala de la Praga, Gustave Meyrink şi mulţi alţii, printre care şi Max Brod. Însă această tentativă presupune un efort disperat de reteritorializare simbolică, pe bază de arhetipuri, de Cabală şi de alchimie, care accentuează ruptura de popor şi nu-şi va afla altă ieşire politică decât într-un sionism conceput ca „vis al Sionului”. Kafka va îmbrăţişa foarte repede cea de-a doua modalitate, sau, mai exact, o va inventa. A opta pentru limba germană din Praga, aşa cum e ea, în chiar sărăcia ei. A merge mereu mai departe în deteritorializare... printr-o maximă sobrietate. Dat fiind că vocabularul este uscat, descărnat, a-l face să vibreze în intensitate. A opune o utilizare pur intensivă a limbii oricărei utilizări simbolice, sau chiar semnificative, sau doar semnificante, a ei. A ajunge la o expresie perfectă şi non-formată, o expresie materială intensă. (Despre cele două modalităţi posibile, acelaşi lucru, în condiţii, evident, diferite, nu s-ar putea, oare, spune şi în legătură cu Joyce şi cu Beckett? Amândoi, irlandezi, se află în condiţiile geniale ale unei literaturi minore. Este gloria unei astfel de literaturi să fie minoră, altfel spus revoluţionară pentru întreaga literatură. Utilizarea englezei, şi a tuturor limbilor, la Joyce. Utilizarea englezei şi a francezei la Beckett. Dar unul nu încetează să procedeze prin exuberanţă şi supradeterminare, operând toate reteritorializările mondiale. Celălalt, în schimb, procedează prin uscăciune şi sobrietate, printr-o sărăcire voită, împingând deteritorializarea până acolo unde nu mai rămân decât intensităţi.)

Câţi oameni trăiesc, astăzi, într-o limbă care nu este a lor? Sau nici măcar nu-şi mai cunosc propria limbă, sau nu o cunosc încă, şi cunosc prost limba majoră de care sunt obligaţi să se folosească? Problemă a imigranţilor, şi mai ales a copiilor lor. Problemă a minorităţilor. Problemă a unei literaturi minore, dar şi pentru noi toţi: cum să smulgi din propria ta limbă o literatură minoră, capabilă să sape pe dinăuntru limbajul şi să-l facă să fugă şfilerţ pe o linie revoluţionară sobră? Cum să devii nomadul, şi imigrantul, şi ţiganul propriei tale limbi? Kafka spune: furând copilul din leagăn, dansând pe coarda întinsă.
Bogat sau sărac, un limbaj implică întotdeauna o deteritorializare a gurii, a limbii şi a dinţilor. Gura, limba şi dinţii îşi află teritorialitatea originară în alimente. Dedicându-se articulării sunetelor, gura, limba şi dinţii se deteritorializează. Există, deci, o anumită disjungere între a mânca şi a vorbi – şi, mai mult, în ciuda aparenţelor, între a mânca şi a scrie: fără îndoială că se poate scrie mâncând, mai uşor decât se poate vorbi mâncând, dar scrisul transformă mult mai mult cuvintele în nişte lucruri capabile să rivalizeze cu alimentele. Disjungere între conţinut şi expresie. A vorbi, şi mai cu seamă a scrie, înseamnă a te înfometa. Kafka manifestă o permanentă obsesie a alimentului, şi a alimentului prin excelenţă care e animalul sau carnea, şi o obsesie a măcelarului, şi a dinţilor, a marilor dinţi murdari sau din aur. Este una dintre principalele probleme cu Felice. Înfometarea este şi o temă constantă în ceea ce scrie Kafka, este o lungă poveste de înfometare. Un campion al foamei, păzit de măcelari, îşi încheie cariera alături de animalele sălbatice care-şi devoră carnea lor crudă, punându-i pe vizitatori în faţa unei alternative supărătoare. Câinii încearcă să ocupe gura câinelui din Cercetările unui câine umplând-o cu hrană, pentru ca acesta să înceteze a mai pune întrebări – şi, o dată în plus, alternativă supărătoare: „Însă în fond ar fi făcut mai bine să mă gonească şi în felul acesta să scape de întrebările mele. Nu, asta nu voiau, e adevărat că nu voiau să audă de întrebările mele, dar tocmai din cauza acestor întrebări nu voiau să mă gonească”. Câinele din Cercetări... oscilează între două ştiinţe, aceea a hranei, care este ştiinţa Pământului şi a capului plecat („De unde ia pământul această hrană?”), şi ştiinţa muzicală, care este aceea a „aerului” şi a capului redresat, aşa cum dovedesc cei şapte câini muzicanţi de la început şi câinele cântăreţ de la sfârşit: între cele două există, totuşi, ceva comun, dat fiind că hrana poate să vină de sus, iar ştiinţa hranei nu progresează decât prin înfometare, aşa cum şi muzica este ciudat de tăcută.

De obicei, într-adevăr, limba îşi compensează deteritorializarea printr-o reteritorializare în sens. Încetând să mai fie organul unui simţ, ea devine instrumentul Sensului. Şi tocmai sensul, ca sens propriu, prezidează la afectarea cu desemnare a sunetelor (lucrul sau starea de lucruri pe care cuvântul le desemnează), şi, ca sens figurat, la afectarea cu imagini şi cu metafore (celelalte lucruri la care cuvântul se aplică sub anumite aspecte şi în anumite condiţii). Nu există, aşadar, doar o reteritorializare spirituală în „sens”, ci şi una fizică, prin acelaşi sens. Paralel, limbajul nu există decât prin distincţia şi prin complementaritatea dintre un subiect al enunţării, aflat în relaţie cu sensul, şi un subiect al enunţului, aflat în relaţie cu lucrul desemnat, direct sau prin metaforă. O astfel de utilizare obişnuită a limbajului poate fi numită extensivă sau reprezentativă: funcţie reteritorializantă a limbajului (în finalul Cercetărilor unui câine, de pildă, câinele cântăreţ îl sileşte pe erou să-şi abandoneze înfometarea, re-oedipianizare, într-o oarecare măsură).

Se întâmplă, însă, că situaţia limbii germane la Praga, ca limbă uscată, descărnată, amestecată cu cehă şi cu idiş, va face posibilă o invenţie a lui Kafka. Şi dacă aşa stau lucrurile („aşa stau lucrurile, aşa stau lucrurile...”, formulă dragă lui Kafka, protocol al unei stări de fapt...), sensul va fi abandonat, va fi sub-înţeles, nemaireţinându-se din el decât un schelet sau o siluetă de hârtie:

1) În timp ce sunetul dezarticulat era un zgomot deteritorializat, dar care se reteritorializa în sens, de data aceasta sunetul însuşi se va deteritorializa, fără compensaţie, în mod absolut. Sunetul sau cuvântul care traversează această nouă deteritorializare nu sunt limbaj raţional, chiar dacă derivă din acesta, dar nu sunt nici o muzică sau un cântec organizat, chiar dacă produc un oarecare efect în acest sens. Am văzut deja acest lucru, cârâitul lui Gregor care amestecă şi alterează cuvintele, şuieratul şoarecelui, tusea maimuţei; ca şi pianistul care nu interpretează nimic, cântăreaţa care nu cântă, făcându-şi cântecul să se nască din însuşi faptul că nu cântă, câinii muzicanţi, cu atât mai muzicali în întregul lor corp cu cât nu emit muzică. Peste tot, muzica organizată este traversată de o linie de abolire, iar limbajul raţional de o linie de fugă, eliberând o materie vie expresivă care vorbeşte pentru ea însăşi, nemaiavând nevoie să fie formată. Acest limbaj smuls sensului, cucerit împotriva sensului, care operează o neutralizare activă a sensului, nu-şi mai află direcţia decât într-un accent al cuvântului, într-o inflexiune: „Trăiesc doar ici şi colo în câte un mic cuvânt, în câte un sunet (...), unde îmi pierd într-o clipă capul acesta inutil. Prima şi ultima literă sunt începutul şi sfârşitul sentimentului acesta al meu care mă face să mă simt asemenea unui peşte”. Copiii sunt foarte ingenioşi în următorul exerciţiu: a repeta un cuvânt al cărui sens nu este decât foarte vag presimţit, pentru a-l face să vibreze pe el însuşi (la începutul Castelului, copiii de la şcoală vorbesc atât de repede, încât nu se înţelege ce spun). Kafka povesteşte cum, copil fiind, îşi repeta pentru el însuşi o expresie a tatălui pentru a o face să fugă pe o linie de nonsens: „sfârşit de lună, sfârşit de lună...”. Numele propriu, care nu are sens în el însuşi, se pretează într-un mod cu totul aparte unui astfel de exerciţiu: numele de Milena, cu accentul pe i, începe prin a i se părea un nume „grecesc sau roman, rătăcit prin Boemia, violentat de cehi şi înşelat în accentuare”; apoi, printr-o aproximare ceva mai fină, el îi evocă „o femeie pe care o scoţi din lume purtând-o pe braţe, (pe care) o scoţi din flăcări”, accentul marcând, atunci, căderea oricând posibilă sau, din contră, „o tresărire de fericire în care o stârneşti tu cu povara ta”.

2) Există, după părerea noastră, o diferenţă, fie şi cu totul relativă şi nuanţată, între cele două evocări ale numelui Milena: una ţine, încă, de o scenă extensivă şi figurată, de tip fantasmă; cea de-a doua este, deja, mult mai intensivă, marcând o cădere sau un salt ca prag de intensitate cuprins în numele însuşi. Şi, într-adevăr, iată ce se întâmplă atunci când sensul este neutralizat în mod activ: aşa cum spune Wagenbach, „cuvântul este stăpân, dă naştere direct imaginii”. Cum poate fi, însă, definit acest procedeu? Din sens se mai păstrează doar atât cât este nevoie pentru a dirija liniile de fugă. Nu mai există desemnare a ceva în funcţie de un sens propriu, nici atribuire de metafore în funcţie de un sens figurat. Dar atât lucrul, cât şi imaginea nu mai formează decât o secvenţă de stări intensive, o scară sau un circuit de intensităţi pure care pot fi parcurse într-un sens sau în altul, de sus în jos sau de jos în sus. Imaginea este însuşi acest parcurs, a devenit devenire: devenire-câine a omului şi devenire-om a câinelui, devenire-maimuţă sau coleopteră a omului, şi invers. Nu ne mai aflăm în situaţia unei limbi bogate obişnuite, în care, de exemplu, cuvântul „câine” ar desemna în mod nemijlocit un animal şi s-ar aplica prin metaforă altor lucruri (despre care s-ar putea spune: „ca un câine”). Jurnal, 1921: „Metaforele sunt unul din multele lucruri care mă fac să deznădăjduiesc când mă apuc de scris”. Kafka ucide în mod deliberat orice metaforă, orice simbolism, orice semnificaţie, ca şi orice desemnare. Metamorfoza este opusul metaforei. Nu mai există nici sens propriu, nici sens figurat, ci repartizare de stări în evantaiul cuvântului. Lucrul şi celelalte lucruri nu mai sunt decât nişte intensităţi parcurse de sunete sau de cuvintele deteritorializate conform propriei lor linii de fugă. Nu este vorba de o asemănare între comportamentul unui animal şi acela al omului, şi încă şi mai puţin de un joc de cuvinte. Nu mai există nici om, nici animal, deoarece fiecare îl deteritorializează pe celălalt, într-o conjugare de fluxuri, într-un continuum reversibil de intensităţi. Este vorba de o devenire care cuprinde, din contră, maximum de diferenţă ca diferenţă de intensitate, ca depăşire a unui prag, ca înălţare sau cădere, coborâre sau ridicare, accentuare a cuvântului. Animalul nu vorbeşte „ca” un om, ci extrage din limbaj nişte tonalităţi lipsite de semnificaţie; cuvintele însele nu sunt „ca” nişte animale, ci se caţără pentru ele însele, latră sau mişună, fiind nişte câini propriu-zis lingvistici, nişte insecte sau nişte şoareci. A face să vibreze nişte secvenţe, a deschide cuvântul asupra unor intensităţi interioare nemaivăzute, pe scurt, o utilizare intensivă asemnificantă a limbii. Tot aşa, nu mai există nici subiect al enunţării, nici subiect al enunţului: subiectul enunţului nu mai este un câine, subiectul enunţării rămânând „ca” un om; subiectul enunţării nu mai este „ca” un gândac, subiectul enunţului rămânând un om. Ci un circuit de stări care formează o devenire mutuală, în sânul unui asamblaj necesarmente multiplu şi colectiv.

Prin ce anume situaţia limbii germane din Praga – vocabular uscat, sintaxă incorectă – favorizează o astfel de utilizare? Am putea să numim, în general, intensivi sau tensori elementele lingvistice, oricât de variate, care exprimă nişte „tensiuni interioare unei limbi”. Exact în acest sens, lingvistul Vidal Sephiha numeşte intensiv „orice unealtă lingvistică permiţând să se tindă spre limita unei noţiuni sau spre depăşirea acesteia”, marcând o mişcare a limbii spre extremele ei, spre un dincolo sau un dincoace reversibile. Vidal Sephiha demonstrează marea varietate a acestor elemente, care pot fi cuvinte bune la orice, verbe sau prepoziţii care-şi asumă un sens oarecare; verbe pronominale, sau propriu-zis intensive, ca în ebraică; conjuncţii, exclamaţii, adverbe; termeni care conotează durerea. Mai pot fi, de asemenea, amintite accentele interioare ale cuvintelor, funcţia lor discordantă. Or, se dovedeşte că o limbă de literatură minoră dezvoltă mai ales astfel de tensori sau de intensivi. Wagenbach, în superbele sale pagini în care analizează germana pragheză influenţată de cehă, citează ca fiind caracteristice: utilizarea incorectă a unor prepoziţii; abuzul de pronominale; folosirea unor verbe bune la orice (precum Giben pentru seria „a pune, a aşeza, a depune, a lua”, care devine, atunci, intensivă); multiplicarea şi succesiunea adverbelor; utilizarea conotaţiilor dolorifere; importanţa accentului ca tensiune interioară cuvântului, şi repartizarea consoanelor şi a vocalelor ca discordanţă internă. Wagenbach insistă asupra următorului aspect: toate aceste trăsături de sărăcie ale unei limbi pot fi întâlnite la Kafka, prinse, însă, într-o utilizare creatoare... în slujba unei noi sobrietăţi, a unei noi expresivităţi, a unei noi flexibilităţi, a unei noi intensităţi. „Aproape niciunul din cuvintele pe care le scriu nu se potriveşte cu următorul, aud consoanele izbindu-se una de alta, cu sunete de tinichea, şi vocalele cântând asemenea negrilor într-o orchestră de cabaret.” Limbajul încetează a mai fi reprezentativ, pentru a tinde spre extremele sau spre limitele sale. Conotaţia de durere însoţeşte această metamorfoză, ca atunci când cuvintele devin scâncet dureros în cazul lui Gregor, sau precum strigătul lui Franz, „dintr-o singură suflare şi pe un singur ton”. Să ne gândim la utilizarea francezei ca limbă vorbită în filmele lui Godard. Şi acolo, acumulare de adverbe şi de conjuncţii stereotipizate, care sfârşesc prin a alcătui toate frazele: stranie sărăcie, care transformă franceza într-o limbă minoră în interiorul francezei; procedeu creator, care branşează direct cuvântul pe imagine; mijloc care survine la sfârşit de secvenţă, în relaţie cu intensivul limitei: „destul, gata, m-am săturat”; intensificare generalizată, care coincide cu o imagine panoramică, în care camera se roteşte şi baleiază fără a se deplasa, făcând imaginile să vibreze.

Poate că studierea comparată a limbilor este mai puţin interesantă decât cea a funcţiilor limbajului care pot fi exercitate de către un acelaşi grup prin intermediul unor limbi diferite: bilingvism, şi chiar multilingvism. Căci numai o astfel de studiere a funcţiilor care se pot incarna în limbi diferite ţine seama în mod nemijlocit de factorii sociali, de raporturile de forţă, de centrii, extrem de diverşi, de putere; ea scapă mitului „informaţiei”, pentru a evalua sistemul ierarhic şi imperativ al limbajului ca transmitere de ordine, ca exercitare a puterii şi ca rezistenţă la această exercitare. Sprijinindu-se pe cercetările lui Ferguson şi ale lui Gumperz, Henri Gobard, la rândul său, propune un model tetralingvistic: limba vernaculară, maternă sau teritorială, de comunitate rurală sau de origine rurală; limba vehiculară, urbană, statală şi chiar mondială, limbă de societate, de schimburi comerciale, de transmisiune birocratică etc., limbă de primă deteritorializare; limba referenţiară, limbă a sensului şi a culturii, care operează o reteritorializare culturală; limba mitică, aflată la orizontul culturilor, de reteritorializare spirituală sau religioasă. Categoriile spaţio-temporale ale acestor limbi diferă sumar: limba vernaculară este aici; cea vehiculară, pretutindeni; cea referenţiară, acolo; cea mitică, dincolo. Dar, mai ales, repartizarea acestor limbi variază de la un grup la altul şi, pentru un acelaşi grup, de la o epocă la alta (latina a fost, multă vreme, în Europa, limbă vehiculară, mai înainte de a deveni referenţiară şi, apoi, mitică; engleza, limbă vehiculară mondială în clipa de faţă). Ceea ce poate fi spus într-o limbă nu poate fi spus în alta, şi ansamblul a ceea ce poate fi spus şi a ceea ce nu poate fi spus variază obligatoriu în funcţie de fiecare limbă în parte şi de raporturile dintre aceste limbi. În plus, toţi aceşti factori pot avea franje ambigue, separaţii mişcătoare, care diferă referitor la o materie sau alta. O limbă poate îndeplini o anumită funcţie referitor la o anumită materie, şi altă funcţie referitor la altă materie. Fiecare funcţie a limbajului se divizează la rândul ei, presupunând centri de putere multipli. Un ghiveci de limbi, câtuşi de puţin un sistem al limbajului. Devine, atunci, lesne de înţeles indignarea integriştilor, care se plâng că liturghiile sunt rostite în franceză, dat fiind că, astfel, latina este destituită din funcţia ei mitică. Dar La Société des agrégés este încă şi mai rămasă în urmă, deplângând până şi faptul că latina a fost destituită din funcţia ei culturală referenţiară. Sunt regretate, astfel, nişte forme de putere, ecleziastică şi şcolară, care se exercitau prin intermediul acestei limbi, înlocuite, astăzi, de alte forme. Există, însă, exemple mai serioase care traversează grupurile. Revirimentul regionalismelor, de exemplu, cu reteritorializare prin dialect sau prin grai, limbă vernaculară: prin ce anume serveşte ea unei tehnocraţii mondiale sau suprastatale; prin ce anume poate fi ea de folos unor mişcări revoluţionare, căci şi acestea exaltă anumite arhaisme, cărora încearcă să le injecteze un sens actual... De la Servan-Schreiber până la bardul breton şi până la cântăreţul canadian. Şi, încă, graniţa nici nu trece, măcar, pe aici, deoarece cântăreţul canadian poate să opereze şi reteritorializarea cea mai reacţionară, mai oedipiană, o, mamă, dulce mamă, ah, patria mea, bojdeuca mea, olé, olé. Vă spunem, un ghiveci, o istorie încâlcită, o afacere politică, pe care lingviştii n-o cunosc absolut deloc şi pe care nici nu vor s-o cunoască – căci, în calitatea lor de lingvişti, sunt „apolitici”, nişte savanţi puri. Până şi Chomsky nu face decât să-şi compenseze apolitismul său de savant prin lupta sa curajoasă împotriva războiului din Vietnam.

Să revenim la situaţia din imperiul Habsburgilor. Descompunerea şi prăbuşirea imperiului adânceşte criza, accentuează pretutindeni mişcările de deteritorializare şi provoacă reteritorializări complicate, arhaizante, mitice sau simbolice. Printre contemporanii lui Kafka sunt citaţi, la grămadă: Einstein şi deteritorializarea, de către el, a reprezentării universului (Einstein predă la Praga, iar fizicianul Philipp Frank ţine aici conferinţe, în prezenţa lui Kafka); dodecafoniştii austrieci şi deteritorializarea, de către ei, a reprezentării muzicale (strigătul de moarte al Mariei din Wozzeck, sau cel al lui Lulu, sau si-ul dublat ne par a merge pe o cale muzicală apropiată, în anumite privinţe, de Kafka); cinematograful expresionist, cu dubla lui mişcare de deteritorializare şi de reteritorializare a imaginii (Robert Wiene de origine cehă, Fritz Lang născut la Viena, Paul Wegener şi utilizarea, de către el, a unor teme pragheze). Să mai adăugăm, fireşte, psihanaliza la Viena şi lingvistica la Praga. Care este situaţia particulară a evreilor din Praga, în raport cu cele „patru limbi”? Limba vernaculară, pentru aceşti evrei proveniţi din medii rurale, e ceha, dar ceha tinde să fie uitată şi refulată; cât despre idiş, acesta este de multe ori dispreţuit sau temut, provoacă teamă, după cum spune Kafka. Germana este limba vehiculară a oraşelor, limba birocratică de stat, limba comercială a schimburilor (deja, însă, engleza începe să fie indispensabilă pentru această funcţie). Tot germana, dar, de data aceasta, germana lui Goethe, are şi o funcţie culturală şi referenţiară (şi, secundar, franceza). Ebraica, apoi, ca limbă mitică, odată cu începuturile sionismului, aflat, încă, doar în stadiul de vis activ. Pentru fiecare dintre aceste limbi, trebuie evaluaţi coeficienţii de teritorialitate, de deteritorializare şi de reteritorializare. Situaţia lui Kafka însuşi: el este unul dintre foarte puţinii scriitori evrei din Praga care înţeleg şi vorbesc ceha (iar această limbă va avea o mare importanţă în raporturile sale cu Milena). Germana joacă, într-adevăr, dublul rol de limbă vehiculară şi de limbă culturală, cu Goethe la orizont (Kafka ştie, de asemenea, franceza, italiana şi, fără îndoială, ceva engleză). Ebraica n-o va învăţa decât mult mai târziu. Cu adevărat complicate sunt, însă, raporturile lui Kafka cu idişul: vede în ea nu atât un fel de teritorialitate lingvistică pentru evrei, cât mai ales o mişcare de deteritorializare nomadă care munceşte pe dinăuntru germana. Ceea ce-l fascinează în idiş este nu atât limba de comunitate religioasă, cât cea de teatru popular (se face mecena şi impresarul trupei ambulante a lui Isak Löwy). Felul în care Kafka, într-o reuniune publică, prezintă idişul unui public evreu burghez mai degrabă ostil este absolut remarcabil: este o limbă care provoacă mai mult spaima decât dispreţul, „o spaimă care are la bază o anumită repulsie”; este o limbă fără gramatică, şi care trăieşte din vocabule de furat, mobilizate, emigrate, devenite nişte nomazi care interiozizează nişte „raporturi de forţă”; este o limbă grefată pe germana literară medie, şi care munceşte germana atât de adânc din interiorul acesteia, încât nu poate fi tradusă în germană fără a o anihila; nu poţi înţelege idişul decât „simţindu-l”, şi numai cu inima. Pe scurt, limbă intensivă sau utilizare intensivă a germanei, limbă sau utilizare minore care trebuie să vă târască după ele: „Atunci veţi reuşi să simţiţi adevărata unitate a jargonului, a cărei forţă vă va face să vă temeţi, nu de jargon, ci de dumneavoastră înşivă. (...) Bucuraţi-vă de ea, atât cât vă stă în putinţă!”.

Kafka nu se orientează spre o reteritorializare prin cehă. Nici spre o utilizare hiperculturală a germanei, cu supralicitări onirice, simbolice şi mitice chiar şi ebraizante, aşa cum se pot întâlni în cadrul Şcolii pragheze. Nici spre un idiş oral şi popular; pe calea pe care o indică idişul, el o apucă într-un cu totul alt mod, pentru a o converti într-o scriitură unică şi solitară. Dat fiind că germana din Praga este deteritorializată din mai multe puncte de vedere, el va merge mereu mai departe, în intensitate, dar în sensul unei noi sobrietăţi, al unei corectitudini noi, nemaiîntâlnite, al unei rectificări nemiloase, re-înălţare a capului. Politeţe schizo, beţie cu apă pură. Germana va fi făcută s-o ia razna pe o linie de fugă; se va ghiftui cu înfometare; îi va smulge germanei din Praga toate punctele de sub-dezvoltare pe care aceasta vrea să şi le disimuleze, făcând-o să strige cu un strigăt atât de sobru şi atât de riguros. Se va extrage din ea lătratul câinelui, tusea maimuţei şi bâzâitul cărăbuşului. Se va construi o sintaxă a strigătului, care va îmbrăţişa sintaxa rigidă a acestei germane uscate şi descărnate. Şi germana va fi împinsă până la o deteritorializare care nu va mai fi compensată prin cultură ori mit, care va fi o deteritorializare absolută, chiar dacă lentă, lipicioasă, coagulată. A târî lent, progresiv, limba în pustiu. A te servi de sintaxă ca să strigi şi a da strigătului o sintaxă.

Mare şi revoluţionar nu este decât minorul. A urî orice literatură de maeştri. Fascinaţia lui Kafka pentru servitori şi funcţionari (acelaşi lucru la Proust pentru servitori, pentru limbajul lor). Dar şi mai interesantă este posibilitatea de a te folosi de propria ta limbă, presupunând că e unică, că este sau a fost o limbă majoră, într-un mod minor. A exista în propria ta limbă asemenea unui străin: este situaţia Marelui Înotător al lui Kafka. Chiar şi unică, o limbă rămâne un ghiveci, un amestec schizofrenic, un costum de arlechin prin intermediul căruia se exercită nişte funcţii de limbaj foarte diferite şi nişte centri de putere distincţi, ventilând ceea ce poate fi spus şi ceea ce nu poate fi spus: se va folosi o funcţie împotriva alteia, se vor utiliza coeficienţii relativi de teritorialitate şi de deteritorializare. Chiar majoră, o limbă este susceptibilă de o utilizare intensivă, care o face s-o ia razna pe nişte linii de fugă creatoare, şi care, oricât de lentă şi oricât de precaută ar fi această utilizare, formează o deteritorializare, absolută de data aceasta. Câtă invenţie, şi nu doar lexicală – lexicul contează prea puţin –, ci sobră invenţie sintactică, pentru a scrie precum un câine (– Dar un câine nu scrie! – Tocmai! Tocmai!); ceea ce Artaud a făcut cu franceza, strigătele-respiraţii; ceea ce Céline a făcut cu franceza, urmând altă linie, exclamativul în cel mai înalt grad. Evoluţia sintactică a lui Céline: de la Călătorie la capătul nopţii până la Moarte pe credit, apoi de la Moarte pe credit până la Guignol’s band I (după care Céline n-a mai avut nimic de spus, cu excepţia propriilor necazuri, altfel spus n-a mai avut poftă să scrie, avea doar nevoie de bani. Întotdeauna se termină aşa, liniile de fugă ale limbajului: tăcerea, întreruperea, interminabilul, sau chiar mai rău. Dar ce creaţie nebună între timp, ce maşină de scriere! Céline continua, încă, să fie felicitat pentru Călătorie la capătul nopţii, şi el era deja atât de departe, în Moarte pe credit, apoi în fabulosul Guignol’s Band, în care limba nu mai avea decât intensităţi. El vorbea despre „mica muzică”. Şi Kafka este tot mica muzică, alta, dar tot sunete deteritorializate, un limbaj ieşind din sine ca din tun, iţindu-şi primul capul, dând totul peste cap). Iată nişte adevăraţi autori minori. O ieşire pentru limbaj, pentru muzică, pentru scris. Ceea ce numim „Pop” – Pop’ muzică, Pop’ filosofie, Pop’ scriitură: Wörterflucht. A te folosi de polilingvism în propria ta limbă, a-i imprima acesteia o utilizare minoră sau intensivă, a opune caracterul oprimat al acestei limbi caracterului ei opresiv, a găsi punctele de non-cultură şi de sub-dezvoltare, zonele de Lume a Treia lingvistică pe unde o limbă scapă, „răsuflă”, un animal se grefează, un asamblaj se branşează. Câte stiluri, sau genuri, sau mişcări literare, chiar foarte mici, nu au decât un singur vis: să exercite o funcţie majoră a limbajului, să facă oferte de serviciu ca limbă de stat, ca limbă oficială (psihanaliza astăzi, care se vrea stăpâna semnificantului, a metaforei şi a jocului de cuvinte). A nutri visul opus: a şti să creezi o devenire întru minor. (Există vreo şansă pentru filosofie, ea, care a constituit, multă vreme, un gen oficial şi referenţiar? Să profităm de momentul în care antifilosofia vrea să fie, azi, limbaj al puterii.)


Spacer Spacer