Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Efectul de sferă, efectul de peşteră


Bogdan Ghiu

Joi, 13/09/2007 - 11:27
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Cum apare peştera? Platon nu spune. Vorbeşte, doar, „în sine”, fără tranziţie, despre fenomenul peşterii, ca exemplu şi ca model negative, printr-o separaţie şi distanţă mitologice, în încercarea (strategia) de a dobîndi putere şi influenţă asupra realităţii cotidiene, mărunte, tocmai prin ne-localizare: „tele-viziune”.

Dar cum apare, totuşi, peştera, mai exact efectul de peşteră, peştera rămînînd – iar din acest punct de vedere, Platon procedează corect, adevărat, dar o face în mod implicit –, de fapt, tocmai, invizibilă, imperceptibilă, insesizabilă: nu ne dăm seama cînd am ajuns să trăim (ca) într-o peşteră; ne comportăm „peştereşte” chiar şi absenţa unei peşteri marcate, de care am putea deveni conştienţi: „fenomenul peşterii” nu este, tocmai, un fenomen, nu se „fenomenalizează”, nu apare decît, cel mult, privirii „intenţional”-filosofice.

Cum apare, aşadar, „peştera”? Atunci cînd de sus vine ceea ce creşte de jos, cînd zeii chiar se întîlesc şi sînt una – la distanţa necesară constituirii modelului şi a puterii exemplului – cu muritorii, cînd politicul este o copie inversată a socialului, venind doar să-l confirme şi să-l îngroaşe, făcîndu-l „de piatră”, indestructibil, prin „picurare” imperceptibilă, una cu scurgerea timpului cotidian. „Peştera”, efectul de peşteră apare atunci cînd cerul încetează a mai fi cer, şi oglindeşte măritor pămîntul, închizîndu-ne în sub-teran.

„Peştera” este, aşadar, un fenomen social de închidere în Identic prin politic. Cînd, altfel spus, se realizează oribila Sferă şi monstruozitatea parmenidiană a Unului, cînd toate sînt una, ruinînd supraetajarea şi diferenţierea prin omogenizare. Cînd „naturalul” ne este re-întors, ne este re-aplicat ca normă.

Prin conducători. Prin „clasele politice” „reprezentative”, „suflet din sufletul neamului lor”. Cînd ne pogorîm peste noi înşine cu noi înşine, amplificaţi, ca zei, sufocîndu-ne în propriul Identic, ajuns dejecţie „divină” (cade de sus). Cînd, în apa care, încet-încet, se facă stîncă, începe să mişune focul mesagerilor de tot felul, naţiunea de crainici.

Ceea ce caracterizează „fenomenul” peşterii şi efectul de peşteră este răsturnarea: susul (susurul) devine jos, iar josul ajunge (să vină de) sus. Or, strict vorbind, modelul fizic al peşterii platonice este, de fapt, modelul optic al ochiului, al formării imaginilor. Consecinţă (ipoteză) înfiorătoare (de evitat): în mod natural, imaginile procedează prin răsturnare. Pentru a vedea, în noi lucrurile se inversează, se răstoarnă. Vedem răsturnat. Vedem pentru că punem cu susul în jos, şi mai ales invers.

Şi atunci, punctul terminus este într-adevăr, asimptotic, „sfîrşitul istoriei”: momentul cînd „stalactitele” cerului, din care, invers, răsturnat, prin „picurare” şi „şiroire” divină, se vor întîlni şi uni, contopi cu „stalagmitele” umane, iar „gaura” istoriei se va umple, va fi astupată, fără urme, la loc.


Spacer Spacer