Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Critică represivă / critică depresivă


Bogdan Ghiu

Joi, 08/03/2007 - 09:22
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Am ieşit, este tot mai evident, din epoca marii critici (nu literare: totale). Aşa cum am ieşit, este tot mai evident, şi din epoca scrisului. Generaţia din care făcea parte Baudrillard a constituit ultima mare, imensă, inflamare scriptico-critică, „paroxismul indiferent” penultim, aşa cum spunea tocmai acesta. Critica absolută nu este posibilă decît în scris. Gîndirea critică se scrie, pentru că scrisul înseamnă amînare, diferenţă, distanţiere, spaţiere. Acum, am intrat nu, aşa cum se spune, în epoca imaginii, ci în imagine pur şi simplu. Suntem în altă epistemă, aceea a neutralizării şi a „operaţionalizării” sistemice, automate, a răului, a neutralizării „iraţionalităţii” umanului, altfel spus a viului, a realului, prin „virtualizare”.

Exacerbarea pesimismului şi a criticii (hipercriticii) a fost provocat de dezastrele secolului XX. Azi, epoca criticii a trecut, epoca exteriorităţii a fost depăşită, suntem toţi înăuntru, „în aceeaşi barcă” cu care am scăpat, jalnic, de pe Titanicul hipermodernităţii. Suntem mesaje (de sine) în sticlă, în transparenţa societăţii transparente care ne scanează şi ne decodifică permanent.

„Terorismul” (metaforic) intelectual al Marilor Critici de ieri s-a transformat în terorismul efectiv, literal, de azi, într-o „critică obiectivă”, coborîtă în fapte. Dacă primul „terorism”, cel intelectual, aşa cum a fost el denunţat de către reacţionari, şi pe care l-am putea plasa sub semnul general, epocal, al deconstrucţiei, ar fi funcţionat, ar fi fost ascultat, urmat, cel de-al doilea, „obiectiv”, din prezentul strict, poate n-ar mai fi apărut.

Critica nu mai este posibilă. Propun, şi o să susţin, o să încerc să incarnez, ca pură şi simplă co-prezenţă ironică, tăcută, retrasă alături de critica represivă actuală, o critică a doliului, de doliu: o critică depresivă. Azi, aparatele, sistemul automat integrat fac „teorie” şi „critică”: în act, nu în text. Am ieşit din epoca textului. Suntem cel mult funcţii. Societatea s-a structuralizat. Nimeni nu mai vrea să fie, azi, depresiv. Un nou avînt, o nouă voioşie: utopism cu rază scurtă, imediată, de acţiune. Istoria ca plan de carieră.
Cultural, tipologic, mă simt deja mort, depăşit. Nu-mi mai rămîne altceva de făcut decît să bîntui, „hamletizînd”, atît cît mai e cu putinţă, prezentul (pentru a-l face, totuşi, Istorie, nu simplă „evoluţie”, aşa cum spunea Foucault).


Spacer Spacer