Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Intimidarea gîndirii, normalizarea răului, revenirea „reificării”


Bogdan Ghiu

Joi, 21/06/2007 - 07:07
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Într-o carte recentă, intitulată Reificarea. Mic tratat de Teorie critică (La Réification. Petit traité de Théorie critique, Gallimard, 2007; Verdinglichung. Eine anerkennungstheoretische Studie, Suhrkamp, 2005), filosoful german Axel Honneth constată, pe scurt, operînd în acelaşi timp în planul istoriei ideilor şi în cel al simptomatologiei vieţii sociale, o posibilă revenire în actualitate a categoriei, pînă mai ieri considerată depăşită, de reificare, care însă, spune el, va trebui să fie reconstruită, reelaborată. După glorioasa epocă a deconstrucţiilor conceptelor filosofice, să asistăm oare la debutul unei perioade a reconstrucţiilor conceptuale?

„În lumea germanofonă a anilor ’20 şi ’30 ai secolului trecut şXX, n.m.ţ, scrie Honneth, conceptul şconcept sau categorie? Cînd concept, cînd categorie?ţ de «reificare» devenise un Leitmotiv al criticii societăţii şi a culturii. (...) Georg Lukács este cel care, în Istorie şi conştiinţă de clasă, o culegere de articole apărută în 1923, a creat acest concept-cheie, prin reunirea îndrăzneaţă a unor motive provenite din operele lui Marx, Max Weber şi Georg Simmel. (...) După cel de-al doilea război mondial, această categorie şi-a pierdut rolul central pe care-l jucase anterior în diagnosticarea epocii contemporane. Ruptura în istoria civilizaţiei pe care a constituit-o Holocaustul să fi inhibat oare tendinţa speculativă spre formularea unor diagnostice hiperbolice asupra societăţii? În orice caz, din acel moment, teoreticienii societăţii şi filosofii au început să se mulţumească, în cele mai multe cazuri, cu nişte analize care au în vedere deficiturile de democraţie şi de justiţie, fără a mai recurge la nişte concepte precum «reificarea» ori chiar «comercializarea», care nu denotă, în viziunea lor, decît nişte patologii” (sublinierile îmi aparţin).

Nepropunîndu-mi să intru, deocamdată, în substanţa propriu-zisă a cărţii, aş vrea să atrag atenţia doar asupra fenomenului tocirii contemporane a gîndirii critice. Şantajul obiectiv pe care l-a constituit ieşirea din istorie reprezentată de totalitarismele secolului XX, care au culminat cu industrializarea morţii, au speriat gîndirea critică. Extremizarea actualităţii a avut darul nefast de a dez-„extremiza” gîndirea critică, de a o de-radicaliza, astfel încît, astăzi (dar, deja, de multă vreme), de teama oricăror fel de extreme, gîndirea filosofică a încetat să mai îndrăznească, acomodîndu-se cu „datul” actualităţii şi propunînd doar analize comode, acomodante. Ne-am săturat şi ne-am speriat de orice extreme şi excese, inclusiv de cele ale gîndirii speculative, ale criticii. Criticăm molcom, „constructiv”, moale, în şoaptă, timid şi intimidaţi, temîndu-ne parcă de propria umbră, de orice posibilă umbră (uitînd că doar lumina, deci cu atît mai mult „Luminile Raţiunii” produc umbre), nefăcînd, astfel, decît să normalizăm răul şi să reificăm gîndirea şi simţirea, simţul critic. Nu mai simţim răul, sau îl privim pur contemplativ, neutru, dezafectat, detaşat, „tehnic”: adică exact conform uneia dintre trăsăturile de bază ale reificării, aşa cum o descrisese, vai, deja, Lukács (fapt care ar putea să justifice o periculoasă simplă reluare, necritică, a unora dintre conceptelor sale şi, în general, a conceptelor critice elaborate în prima jumătate a secolului XX).

Gîndirea şi simţirea critică trebuie reconstruite. Dar pot fi ele reconstruite prin revenirea la concepte critice ale trecutului? După nebunia post-istorică a secolului XX, istoria însăşi revine în vechea matcă, reluîndu-şi cursul şi cerînd aceleaşi categorii de apercepţie filosofică? Fenomen de radicală ruptură, de ieşire din istorie, oroarea secolului XX pare a nu fi făcut altceva decît să ne obişnuiască, cu răul maxim, introducîndu-l în istorie şi făcîndu-l, rău încă şi mai mare, imperceptibil. Paradox al paradoxurilor!


Comentarii



intuneric si lumina

“Gîndirea şi simţirea critică trebuie reconstruite. Dar pot fi ele reconstruite prin revenirea la concepte critice ale trecutului?”

Dupa cite am inteles, A. Honneth tocmai se delimiteaza de conceptul de reificare in sensul cum acest concept a fost inteles de Lukacs sau Adorno. El afirma ca societatea nu este dominata in intregime de principiul comercializarii capitaliste (a scimbului de marfuri), asa cum credeau Lucacs sau Adorno, si explica asta printr-o teorie a “recunoasterii” (in sens de recunoastere apreciativa a Celuilalt, al aproapelui, Theorie der Anerkennung. De aici titlul cartii: Eine anerkennungstheoretische Studie). Teza centrala spune ca reificarea (die Verdinglichung) ar fi un fenomen a uitari recunoasterii apreciative (Anerkennungsvergessenheit), adica a pierderii constiintei ca ori ce cunoastere (superioara) isi are radacina ontogenetica intr-o re-cunoastere preliminara, primara (identificarea emotionala cu persoana relationala primara in primele 9 luni ale vietii, Stanley Cavell).
Dupa Honneth nici chiar sfera comertului nu e dominata de reificare, avand in vedere garantarea juristica a contractului de schimb commercial. Altfel decit credea Lucacs, Justitia moderna ar fi ea insasi o “traducere efectiva a factualitatii recunoasterii apreciative preliminare” si nicidecum o nascocire satanica a tendintei de reificare a sistemului de comert capitalist.

Ramane speranta intr-o justitie moderna functionala!!?

Si, bineinteles, speranta in relatii adecvate intra-familiale, adica relatii de recunoastere emotionala adecvata, mai ales intre parinti si copii – cit mai netulburate de ideologii de tot felul…religioase, politice, etc…

Reificarea raului

Gandirea critica, simplu spus, e o parte a constiintei ce se construieste prin invatatura acelor laturi ale traditiilor unde logica categoriala nu a murit cu totul. Cum insa vidul postmodern face din orice un oricum si vice versa, atunci e firesc ca trebuie sa gandesti totul in termenii unei neutralitati reci, stiintifice, obiectuale. O reevaluare a tuturor valorilor ramane sa fie facuta din nou, fiindca altfel, morbidul indiferentei fata de celalalt va duce duce din ce in ce mai mult la abolirea constiintei-de-sine, cea care cel mai mult de suferit in orice societate postindustriala, hipertehnologica, pe tipicul Occidentului despre care nu se mai poate spune ca amurgeste (acesta e spiritul epocii lui Spengler si Musil), ci ca deja zace in intuneric.


Spacer Spacer