Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Noile arte ale rezistenţei, sau ce aştept de la mine însumi


Bogdan Ghiu

Joi, 14/06/2007 - 23:52
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Am participat la colocviul „Aşteptările europene faţă de literatura ţărilor recent aderate la U.E.” din cadrul ediţiei de anul acesta a Festivalului Internaţional „Zile şi nopţi de literatură” de la Neptun-Mangalia cu un text hipersintetic (deci, în viziunea mea, hiperliterar), scris într-o limbă multiplu străină, intens idiomatică, intitulat „L’alterécriture ou l’en-gage littéraire du monde”, din care puţină lume va fi înţeles, sunt sigur, ceva.

Ce-am vrut să spun? Lucruri extrem de simple: literar despre literatură. Că ne aflăm, ca scriitori, ca dintotdeauna de altfel, într-un război. Un război infra-politic, având drept miză, drept suport şi drept obiectiv societatea şi socialul Este vorba de un război al metaforelor.
Politicienii şi restul oamenilor de putere (pe scurt, mai mult sau mai puţin, restul oamenilor) formatează societăţile şi, azi, lumea, întotdeauna prin intermediul unor metafore cu pretenţii mincinoase de adevăr. Din acest punct de vedere, scriitorii (nu toţi, desigur) sunt singurii cinstiţi. Puterea, puterile, cu ajutorul neprecupeţit al filosofiei şi al „intelectualilor”, extrag umanul din oameni, aplicând viului pretinse esenţe normative în care îngheaţă şi îneacă diversitatea, idiosincraticul. Ei tratează umanul ca pe o simplă resursă şi ca pe nişte simple figuri de limbaj.

Or, din acest punct de vedere, misiunea trans-istorică a scriitorului, a esteticului, este una primordial etică: a păstra ficţiunea, lumile posibile departe, la distanţă, în separaţie faţă de tentaţia realizării lor, a feri umanitatea de transpunerea simbolicului în realităţi efective. Suferinţa noastră, ca artişti „estici”, a fost aceea de a fi trăit într-o ficţiune realizată, în ficţiunea unor ne-artişti. A fi artist, astăzi mai ales, înseamnă a rezista la ispita „implementării” ficţiunilor, a sărăcirii posibilului prin decăderea lui din simbolic.
Ne aflăm, deci, într-un război al metaforelor. Artistul apără realitatea susţinând puritatea ficţiunii. Tot mai mult, omul devine un mediu transparent, arta insistând să-l păstreze mesaj. Şi atunci, dacă omogenizarea şi reducerea umanului prin globalizare este inevitabilă, este de datoria artiştilor să lupte pentru a impune o viziune, o metaforă a globalizării ca pur „ustensil”. Dacă tot mai mult suntem reduşi la structurile elementare, universal-impersonale, ale limbajului, decăzuţi de la semn la semnal, de ce nu am vedea în globalizare un simplu „soft”, pură „logistică”, nişte elemente de „infrastructură”. Globalizării-limbaj universal scriitorii îi opun, constructiv, idiomatizarea globalizării: hai să vorbim şi să scriem globalizarea în „limbi naturale”, să dăm viaţă limbajului, spun ei Forţa artei scrisului este forţa (de rezistenţă) a metaforei împotriva metaforizării realităţii. Numai scriitorii pot menţine posibilul, pe care oamenii de putere (politicieni, economişti, filosofi, „intelectuali” etc.) vor să-l diminueze forţat sub formă de realitate. Arta este înseamnă, în primul rând, azi, arta rezistenţei la omogenizare, la totalizarea post-politică (economică, mediatică etc.). Împotriva reducerii la limbaj – limbile, idiomurile, singularităţile. Bine înţelese şi bine practicate, artele sunt, azi, arte ale rezistenţei creatoare, afirmative. Suntem datori, ca artişti, să afirmăm autonomia artei, dar nu ca în modernitate, ci tocmai pentru a feri realitatea de efectele distructive ale ficţiunilor şi utopiilor realizate.

Nu ştiu ce aşteaptă Uniunea Europeană de la mine, de la noi (care „noi”?) şi dacă aşteaptă, cumva, ceva. Depinde ce aşteptăm noi înşine de la noi înşine şi cum vom şti să relevăm umanităţii întregi nevoia inconştientă pe care o are, la ceasul grăbit al globalizării, de noi. Faptul că am ştiut, de bine, de rău, să rezistăm şi să scăpăm de un tip de totalitarism ar trebui să fie de folos întregii lumi pentru a scăpa de tentaţiile unor totalitarisme, totalizări şi omogenizări mult mai insidioase şi mai periculoase, căci non-politice, infra-politice, post-politice, cu faţă „artistică” şi chiar „democratică”.

Deţinem artele rezistenţei la înghiţire? Dacă da, va trebui să creăm noi înşine, în lume, aşteptarea de a ni se cere să le transmitem. Ideal vorbind, în clipa de faţă, cei mai utili lumii ar trebui să fie tocmai artiştii scăpaţi din totalitarisme. Cu o singură, esenţială condiţie: ca aceştia, noi adică, să înţelegem coerent, articulat şi în profunzime, fără false idei şi fără metafizici reciclate, ce-am trăit, şi să facem apoi tranziţia spre elaborarea noilor arte ale rezistenţei la noile tipuri de omogenizare, de reducere a omenescului, a limbilor şi idiomurilor oamenilor la limbajul unic al „umanului”, a semnelor viului la semnalele umanului ca semn al tehnologizării omului (de către om). Noul umanism al artei, cu alte cuvinte.

Asta am vrut să spun la Neptun. Vi se pare greu?


Spacer Spacer