Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Premiul Nobel şi manipularea lumii valorilor


Bogdan Ghiu

Joi, 14/06/2007 - 23:50
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Regizorul Cristian Mungiu n-ar fi câştigat Palme d’Or, anul acesta, la Cannes dacă n-ar fi fost perceput, de către întreaga suflare cinematografică mondială, ca făcând parte dintr-o mişcare, dintr-o direcţie, dintr-o „şcoală”, dintr-un „peisaj” naţional-cultural, dintr-o „lume”, dacă, altfel spus, împreună cu colegii săi, n-ar fi creat, în ultimii ani, o acumulare, o „masă critică” şi, deci, o modă. Dacă, mai brutal spus, colegii lui n-ar fi lucrat şi acumulat pentru el. Dacă, pur şi simplu, nu s-ar fi respectat banalele legi (fenomenologice) ale percepţiei, pe care Merleau-Ponty, de exemplu, sau Gilbert Simondon le reduc la cuplul dinamic „punct-fundal” sau „figură-mediu”. O individualitate nu apare ca fiind viabilă şi valoroasă decât atunci când se profilează, în perspectivă, ca făcând parte dintr-un peisaj, dintr-o „lume”, dintr-un „decor”. La cucerirea unei astfel de distincţii supreme lucrează întotdeauna mai mulţi şi în timp, în durată. Individualitatea creatoare are nevoie de aura unei dramaturgii de grup şi de epocă.

Literatura română se zbate şi ea să păşească decisiv în vizorul premiului Nobel. Dar creează, sugerează, induce ea oare aceeaşi perspectivă, aceeaşi imagine ca şi filmul românesc? Nu. Sau, cel puţin, nu încă. Degeaba ne dăm de ceasul morţii: până când nu se va crea aceeaşi senzaţie de lume în mişcare, de fenomen organic, de bogăţie, concurenţă şi emulaţie internă a valorilor, până când, altfel spus, nu vor intra în acţiune aceleaşi legi (fenomenologice) ale percepţiei, până când, adică, literatura română nu va fi percepută ca un fundal interesant, viu, organic, nicio figură, nicio individualitate nu se va distinge şi nu va putea fi distinsă.

Deşi este foarte posibil ca între literatură şi film să existe, din acest punct de vedere, un chiasm, o contradicţie: mai recent, istoric, decât literatura, filmul – limbaj universal, al imaginilor – ar putea să funcţioneze mai mult decât aceasta după criteriul, fie şi implicit, al şcolilor naţionale, în vreme ce literatura, mult mai legată de idiomatic, să fie deja mai aptă de un acces direct la universal, să se fi globalizat mai just decât industria filmului, funcţionând pe bază de individualităţi. Literatura a fost, poate, dintotdeauna universală, mondială. Mediu deja universal, filmul, pe de altă parte, nu-şi poate elimina latura intens mimetică, reprezentaţională, referenţială.
Până una, alta însă, părerea mea este că dacă literatura română nu va invada, o vreme, librăriile occidentale şi nu va provoca discuţii, dezbateri şi fenomene de modă, orice discuţie despre recunoaşterea românească prin Nobel pusă în termeni voluntarişti, de marketing-propagandă, nu poate avea decât (contra-)efecte pur interne de „canonizare” şi de manipulare a opiniei publice, dovedind, o dată în plus, orbire, partizanat, bulimie de putere (simbolică şi nu numai).
Nu există scriitori fără literatură, fără multiplicitate, fără un „film” al dinamicii interne a valorilor, iar cine vrea să creeze o astfel de imagine dovedeşte că este şi prost, şi ticălos, ignorând legile (banale) ale perspectivei şi bruscând firescul treburilor spiritului creator în literatură. Un premiu Nobel se cucereşte şi cu ajutorul presei, dar în primul rând al celei internaţionale, şi altfel, „pe fond”, nu prin vechile trucuri ale propagandei comuniste.

Nu aici, în interior, avem nevoie de discuţii despre premiul Nobel, ci în lume. Iar logica topurilor de piaţă contra-serveşte bogăţia şi dinamica unei literaturi, ucigându-le prin reducerea fatală la unitate şi servind doar interese partizane, interne, de grup. Excelenţa o dau mişcarea şi pluralitatea, colocvialitatea unei literaturi, dialogicul unei culturi, în niciun caz monologurile de putere.

Neavenţii dornici doar de putere în interior ar face bine, prin urmare, să se abţină: fac mai mult rău. Încercând să controleze accesul la recunoaşterea universală, îl sugrumă cu „profilele” lor pachidermice, gata să se înfrupte indirect, necreator, parazitar din eventualele beneficii ale unei astfel de „sacţiuni premiale” la nivel mondial. După ce au formatat, sărăcind-o, piaţa internă a valorilor, reducând-o la monolog, iată-i acum pe aceeaşi vrând să strice, cu aceleaşi arme, şi imaginea externă a literaturii române, printr-o grosolană manipulare a valorilor autentice în propriul lor beneficiu de indivizi patent necreatori. Oameni care, în locul gândirii, nu ştiu să propună altceva decât liste scurte, brutalizând dialectica internă a universalului, pe care un premiu precum premiul Nobel n-ar face decât să o valideze.
Ce caută astfel de oameni cu gândire simplistă şi simplificatoare la frâiele „informale” ale culturii române, monopol asupra managementului valorilor naţionale? A tăcea, acum, în faţa acţiunilor lor echivalează cu o complicitate la viol. Literatura e altceva, nu lăcomia de putere pe spinarea altora a câtorva importanţi impotenţi.


Spacer Spacer