Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

The Torture Never Stops


Bogdan Ghiu

Sâmbătă, 03/03/2007 - 21:50
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

N-o mai ascultasem, nici măcar n-o mai auzisem din fragedă tinereţe. În podul lui Iova: nu mai ştiu cum se chema strada. Treceai podul Hasdeu, urcai o pantă uşoară, cu piatră cubică, nu laminatul, insensibilul asfalt, bun numai pentru şosele de viteză (unde însă, în România, nu îl găseşti), te pierdeai aproape întotdeauna, străzile erau liniştite, pustii, adînc şi burghez locuite: spaţiu de spaţii în exclusivitate private, domestice. Rău prevestitoare linişte publică, avînd în vedere că nu peste mult timp avea să fie răsturnată în opusul ei, cu care aparent seamănă leit (tăcerea vieţii preocupate, obosite de ea însăşi/tăcerea morţii), iar acolo, în locul spaţiului acela labirintic, nu mai avea să fie nimic, decît maidanul care şi azi îşi mai spune „Parcul Izvor”, iar în fund, ca un adevărat fund (fără fund), locul unde se termină Bucureştiul, peretele, zidul de execuţie, strivitor, al întregului oraş, adevărată groapă „pozitivă” şi chiar „eminentă” (care, adică, în loc să fie săpată, e înălţată, hiper-construită), Casa Republicii/”Palatul” Parlamentului. Zonă ucisă, zonă moartă, zonă, şi astăzi, cu morţi (fantome vii însă, ale prezentului, nu, aşa cum se cade, hamletian, ale trecutului: fantomele astea vii îngroapă definitiv în nefiinţă fantomele autentice. „Morţii bătrîni trebuie să lase loc morţilor tineri”: Kundera, altă fantomă).

Ca să ajungi în „podul lui Iova” intrai în sfîrşit într-o curte şi, pe o uşă din spate, urcai, literal – nu exagerez –, într-un turn, pe o scară în spirală. Acolo, o noapte întreagă, de pe un casetofon dogit – analogice vremuri, cînd comunismul încă se mai credea credea analogul istoric al capitalismului şi cînd totul se imprima în timp real, nu se copia, nu se multiplica instantaneu, ca astăzi –, am ascultat, la nesfîrşit, „The Torture Never Stops”, Frank Zappa.

Ani de zile, atunci cînd, fireşte, îmi aduceam aminte, am căutat (uitînd, însă, s-o fac mai cu seamă în Occident: ce să aduci mai întîi şi mai întîi?) şi nu am găsit această capodoperă irepetabil-repetabilă. Pînă vineri, cînd, în sfîrşit, am găsit-o (la Cărtureşti) în versiunea live de pe Frank Zappa in New York. Ajung fericit acasă cu prada, este început de după-amiază, îmi încălzesc mîncarea, încep să mănînc, dau drumul la muzică, dar, fatalitate, pe „mute” (aşa cum fac întotdeauna, sperînd că pot să stăpînesc fiara), deschid şi televizorul („Sînt piroman, aprind televizorul”: Luna Amară) şi, evident, a doua greşeală de neiertat, automatism stupid, pe un canal de ştiri, să văd, cică, „ce s-a mai întîmplat”. (La mine în televizor, pe telecomandă, posturile de ştiri stau la rînd.) Din gafă în gafă, ca într-un film cu proşti, cum se spune.

Brusc, Tăriceanu, comunicat către ţară. Nu rezist curiozităţii, „cobor” muzica, ascult bîlbîiala morocănoasă, mintea reacţionează, fişierele, gata formatate, se deschid pe rînd, în cascadă, automatismele se înlănţuie. Bun, zic, m-am lămurit, „amuţesc” televizorul şi repornesc muzica, dar deja nu mai este acelaşi lucru: sînt nervos, electrizat, am băgat degetele în priză. Sînt eu însumi televizorul, striveală mare: trec ştirile prin mine ca printr-un prompter. Mă simt viu, transparent. Viu de alţii, de altceva, de ceea ce trece prin mine: mort viu.

Şi iar: alt comunicat către ţară, Monica Macovei despre noul Cod Penal. Strivesc iar muzica, mă lipesc iar ca musca de televizor. Şi gata. Mă duc să mă culc o secundă, să-mi revin din „mombardamentul mediatic”, să pot să lucrez după, dar mintea nu vrea să se stingă, pîlpîie, cere răspunsuri, „participare”, „interactivitate” (internă: în propria mea sine şi casă!). Vorbesc cu Tăriceanu şi cu Macovei în agonia neadormirii. Televizorul din cap nu se dă stins. Tortura nu se termină niciodată.

Aşa că a doua zi, înţelepţit, îmi iau muzica dragă, dorită, la mine, o ascult prin oraş, cu căştile pe urechi, aşa cum am văzut că face toată lumea. Acum înţeleg de ce, şi nu mai critic pe nimeni.

Nu amestecaţi niciodată canalele! Şi nu credeţi că televizorul, odată pornit, poate fi dominat. Se mută imediat înăuntru şi, atunci, în loc să trăim, ne uităm ca proştii la televizor – în noi înşine.


Spacer Spacer