Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Auricula non oricla: omul actual nu mai bagă în gură, ci bagă în urechi


Bogdan Ghiu

Miercuri, 28/02/2007 - 11:49
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

Copii şi animalele duc totul la gură, bagă totul în gură, caută să apuce orice pentru a-şi vîrî în gură. Chiar şi din propriul fund, spune (nu numai) psihanaliza. Caută să interiorizeze mediul extern, „lumea”. Numai aşa devine, de fapt, mediul o lume: prin interiorizare umană, urmată de metabolism: digestie, hrănire activ-selectivă şi expulzare. Lumea omului se compune din dejecţiile, din resturile omului „reciclate” în/ca mediu. Aceasta este victoria omului. Iar interioritatea psihologică, spirituală, morală îşi are originea absolută în interiorizarea fiziologic-ontologică primară (rămasă primă, primordială).

În copilărie, omul este o făptură bucalo-anală. El îşi verifică, astfel, originile absolute: făptura-segment de dreaptă, cu două guri/găuri la capete, dintre care una va deveni faţă, iar cealaltă cur-sex, „parte blestemată”, cum îi spune Bataille. Altfel spus, sacră (v. „osul sacral”).

Digerarea mediului şi transformarea lui, prin dejecţie, în lume se bazează în primul rînd pe ochi şi pe văz, pe percepţie vizuală. Urechea, în schimb, s-a dezvoltat de la început ca un simţ intern: revelaţiile religioase şi poruncile morale ţin de auz, de urechea internă. Prin auz se naşte şi se întreţine conştiinţa. Văzul se întreţine cu mediul, urechea, cu transcendentul.

Azi, omul senil-reinfantilizat, debilitat de excesele catastrofale ale unei modernităţi-naştere forţată, nu mai duce chiar totul la gură, a devenit mult mai precaut, nu mai „înghite” orice (deşi se hrăneşte prost). Omul actual „înghite” în schimb, frenetic, lumea, mediul prin urechi. Omul actual nu mai bagă în gură, ci bagă în urechi. Vrea să audă ceva sau nu vrea să audă ceva? Nu vrea, nu mai vrea să audă nimic, de nimic. S-a săturat de veştile mereu (mai) proaste ale lumii. Se baricadează de lume şi de ceilalţi. Se bruiază. Şi „comunică” (mai puţin cu sine).

Introducerea a tot felul de „chestii” în corp ţine de psihiatrie, are legătură cu viziunea, cu perceperea proprului corp, a „schemei corporale”. Dovedeşte o dereglare a acestora.

Omul actual îşi înfundă bine urechile. Se ascunde sacadat în propriile urechi. Mai aude măcar glasul conştiinţei, dialogul cu sine ca Altul?...

Asupra acestui mare şi teribil mister voi mai reveni.


Comentarii



adaugare

Daca nu se supara nimeni, vreau sa pun aici niste versuri, care spun multe despre auz si vaz, poate nu in spiritul psihanalizei, poate mai mult filosofic.

"Ce singuratate sa nu intelegi intelesul atunci cand exista inteles
Si ce singurarate sa fii orb la lumina zilei si surd, ce singuratate in toiul cantecului
Dar sa nu-intelegi cand nu exista inteles si sa fii orb la miezul noptii si surd cand linistea-i desavarsita,
O, singuratate a singuratatii!"

Nichita Stanescu

De la interdicţia dejecţiei la glasul interiorizat al constiinţe

Într-adevăr: psihanaliza vorbeşte despre predispositia „polimorf perversă“ a sexualităţii infantile, oralitatea şi analitatea fiind cele două “faze” la inceputul dezvoltării pruncului spre libidoul genital adult şi spre sexualitatea “normală”. Copilul se naşte “inter faeces et urinam”.

Teoria impulsiei, adică a acelui “ceva” (Trieb, drive) care se află la graniţa între fizic şi psihic, a pierdut după cum se pare (şi din păcate?) în psihanaliza actuală importanţa pe care a avut-o la început.

Interesant este totuşi că psihanaliza lacaniană acordă tocmai auzului (urechii!) o importanţă foarte mare (mai mare decât văzului sau celorlalte simţuri). Concret: în practica interpretării în timpul şedinţei psihanalitice: fonemele şi în general sunetul (resp. “imaginea” sunetului = Klangbild) ca parte a limbii vorbite (de pacient) şi asociaţiile respective devin mai importante decât semnificaţia propriu-zisă a cuvântului (predominanţa semnificantului faţa de semnificat).

"Vocea conştiinţei" (die Stimme des Gewissens) pe care o aude cel care se simte vinovat, este glasul interior, interiorizat, al "tatălui oedipal". Dar "frica de conştiinţă" (mustrări...) este o frică distribuită foarte inegal între oameni...

Nu prea cred. Lumea omului

Nu prea cred. Lumea omului nu se poate compune din dejecţiile lui. Şi cu atât mai puţin ale CELUILALT (ALTUIA). În cazul unei lumi orwelliene, care ne-ar putea obliga să înghiţim dejecţii, măcar să avem demnitatea de a ne ocupa de propriile dejecţii. Să alegem măcar atât: ce "chestii" introducem şi unde. E şi asta o formă de libertate. Câteodată e bine să ne înfundăm urechile dacă ni se "bagă" cu de-a sila mizerii în urechi şi în minte.

comentariu

Aştept cu nerăbdare să treceţi la subiect. Mai cu seamă la confesiuni. La tot ce nu doriţi să dezvăluiţi în tot ceea ce publicaţi în rubrica de pe site. Blogul este doar o supapă de a pune nestingherit punctele pe i-uri. Luaţi-o ca sugestie...

subiectul

Subiectul este probabil tocmai textul scris de domnul Ghiu, asa CUM este scris, şi aşa plin de "confesiuni" şi "dezvăluiri"...


Spacer Spacer