Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Tao şi teatru


Mircea Laslo

Miercuri, 23/05/2007 - 23:11
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

A trecut deja mai bine de o lună de când sunt aici, sentimentul de stranietate a început să dispară; mi-am dat seama de acest lucru atunci când am reuşit să dau indicaţii spre o stradă unui neamţ rătăcit. În ultimele două săptămâni nu s-au întâmplat lucruri la care să mă pot raporta mai mult sau mai puţin obiectiv, aşa că voi scrie acum puţin despre unul din proiectele la care am început să lucrez aici.

Am fost ieri în orăşelul Müllheim, un spaţiu care începe să-mi devină în acelaşi timp cumplit de antipatic şi de plăcut. Antipatic pentru că am avut ghinionul anului, pierzând în mod complet stupid un aparat foto pe film cumpărat cu cinci minute înainte. Simpatic pentru că tocmai a început acolo festivalul de teatru Stücke, eveniment care ne-a fost recomandat ca fiind radiografia cea mai elocventă a climatului teatral în întreg spaţiul german.

Ghinionul l-am sfidat, momind probabil haita Eriniilor prin achiziţionarea unei alte camere foto, de care am început să mă folosesc cu o deosebită plăcere în realizarea unui proiect a cărui structură am conceput-o deja înaintea sosirii în Germania. Proiectul are numele (temporar) Hiding in plain sight şi are ca scop final o expoziţie foto, menită să fie prezentată atât la Dortmund cât şi în România, expoziţie care să se constituie în materialul ilustrativ al unei investigări a modului în care un spaţiu oarecare devine spaţiu artistic, cu tot ceea ce presupune această noţiune, fie că este vorba de elemente estetice (obiective) sau perspective umane (subiective prin excelenţă).

Deocamdată am început cu evidentul – ruina industrială transformată în spaţiu de expoziţie, grota urbană umplută de culoare fosforescentă şi psihedelică, pe scurt, fenomenul street art, graffitti cum e cunoscut el pe la noi, unde se află încâ în stadiu larvar. Spaţiile pe care le-am descoperit până acum sunt deopotrivă expoziţii şi objet d’art; clădirile sunt deopotrivă mediul şi producţia artistică, odată cu transfigurarea prin culoare la care sunt supuse.

Urmează probabil o căutare a spaţiilor prezente în fiecare oraş de care se simt atrase persoanele cu valenţe artistice – anumite cafenele, anumite bănci în parcuri, anumite clădiri. Această metodă de învestire a spaţiului prin inducţie mi se pare una din cele mai fascinante caracteristici ale grupului de fenomene ce ţin de manifestarea artistică şi sper doar că nu este prea inefabilă pentru mediul fotografic.

La Müllheim am obţinut posibilitatea de a duce la îndeplinire acest proiect. Tot acolo am văzut primul spectacol german care mi-a amintit de casă, prin asociere de idei. Producţia, făcând parte din festival şi intitulată 20. November este povestea bazată pe evenimente reale a unei tinere care se hotăreşte să omoare cât mai mulţi oameni la întâmplare şi apoi să se sinucidă. Nimic nou, probabil că oricine a văzut Bowling for Colombine, Bang, bang, you’re dead (film bazat pe o piesă de teatru pentru licee) sau Chumscrubber ar înţelege perfect ce se întâmplă în acest one-woman-show, chiar şi fără cea mai elementară familiaritate cu limba germană.

Totuşi, în ciuda faptului că face parte din această mare şi mediatizată familie de producţii cinematografice şi teatrale, acest mic spectacol reuşeşte să-şi păstreze o doză incontestabilă de individualitate. Regia şi jocul actriţei au fost foarte bune – până-ntr-atât încât nu pot spune cu inima uşoară că am înţeles textul personajul numai pentru că am auzit ceva similar de zece ori înainte – am înţeles pentru că a reuşit să transmită fiecare emoţie, fiecare memorie şi idee.

Tentativa regizorului de a provoca publicul să empatizeze cu personajul în timp ce el îşi justifică planul a reuşit pe deplin – sinceritatea, simplitatea, durerea autentică şi vitalitatea încătuşată pe care acesta le-a pus în faţa noastră au fost credibile şi au provocat ceva ce n-am mai văzut pe o scenă românească de foarte multă vreme: implicarea publicului în asemenea măsură încât la un moment dat nu mai ştiam dacă nu e de fapt o mare conspiraţie regizorală şi că persoanele din public care efectiv conversau cu personajul nu erau actori camuflaţi. Iluzia interactivităţii a atins în această producţie cel mai înalt nivel în ceea ce mă priveşte, ţinând cont de faptul că încă mă consider traumatizat de violentarea la care am fost supus la Kinki Zoone-ul lui Radu Afrim.

Duminică urmează un spectacol de Lukas Bärfuss, despre care abia aştept să scriu. Müllheim mai are multe de oferit, sper numai să nu fie prea surprinzătoare.


Comentarii



Kinky ZoOne

"încă mă consider traumatizat de violentarea la care am fost supus la Kinky ZoOne-ul lui Radu Afrim"

Ce înţelegi prin asta? Pe mine m-au suit pe scenă şi m-au pus să arunc cu roşii într-unul din actori, să spun o poezie, să cînt un cîntecel. M-am simţit uşor ridicol, dar m-am amuzat. Aşa că nu m-am simţit traumatizat, m-am prins în jocul lor.

Răzvan Penescu
http://www.liternet.ro

Pe mine au vrut să mă

Pe mine au vrut să mă tragă pe scenă cu scopul explicit de a-mi ghici viitorul prin apocrifa metoda a palpării testiculelor, gest provocat de revelaţia ghicitoarei cum că aş fi un subiect deosebit de interesant. Nu eram primul din public ales în acest scop, iar precedentul individ fusese eliberat, alb şi ridiculizat, cu pantalonii descheiaţi, la locul lui. Atunci când am refuzat să merg aproape că am fost tras jos de pe scaun de două personaje. Eşuând în încercarea lor de a mă urni, ghicitoarea m-a pocnit sănătos în cap de vreo două ori şi s-a întors, în cele din urmă, pe scenă. Am ajuns să mă simt şi ridicol şi ameţit în acelaşi timp. Ei, măcar am trăit o experienţă de neuitat (în fond nu în fiecare zi eşti plesnit de un personaj) şi am primit o idee clară despre cum să nu aplic niciodată procedeul interacţiunii cu publicul.


Spacer Spacer