Stimate Domnule Ghiu,

Nu ştiu in ce măsura sunt îndreptăţit să vorbesc despre Revoluţia Română. Aveam 2 ani atunci şi reţin doar câteva cadre confuze de la televizor, cu buldozere si baricade in flăcări, iar apoi acel refren bântuitor - "Ole, ole, ole,/ Ceauşescu nu mai e." As îndrăzni, însă, a adăuga câteva vorbe despre revoluţii, in general. Dumneavoastră spuneţi:

"Revoluţiile sînt pentru supraoameni. De fapt, pentru oameni. Revoluţiile te fac om, te fac să redevii om. Numai prin revoluţii s-a ajuns la om."

Cu respect, v-aş contrazice. Revoluţiile care se fac pentru supraoameni, sau de către cei ce se cred supraoameni, revoluţiile care se hrănesc ca "idealism pur" sunt cele mai apte de-a sfârşi devorându-şi copiii. Deoarece aceste revoluţii ţintesc către un descărnat ideal de om, au tendinţa de a ignora oamenii reali pe care îi antrenează şi cărora se presupune că le-ar sluji. Când aceştia nu se mai potrivesc şablonului de "revoluţionar," sunt zdrobiţi. Dl. Cosaşu cita, într-un număr din Dilema Veche, o poezie de Brecht despre revoltele muncitoreşti din RDG-ul anului 1956. În acele versuri, statul, jignit de "nerecunoştinţa populară," descindea în stradă, "dornic să-si aleagă un alt popor." (De asemenea, cf. soarta personajului principal din "Viaţa e în alta parte" a lui Milan Kundera)

La urma urmei, nimic nu e mai obositor şi mai distrugător social decât o revoluţie permanentă. Statele totalitare o ştiu prea bine şi de aceea încearcă să inducă societăţilor pe care le subjugă surescitaţia revoluţiei continue (a se vedea cazul Germaniei naziste ori al Revoluţiei Culturale din China). Dictaturile se aşteaptă, astfel, ca cetăţenii să le fie prea ocupaţi a susţine obligatoria "luptă pentru pace," ori "lupta împotriva marii finanţe mondiale iudeo-masonice," prea istoviţi de revoluţia trăită ca profesie ca să mai remarce cum se sufocă lipsiţi de libertate sau cum vieţuiesc la limita supravieţuirii, într-o umilitoare sărăcie impusă. Abia atunci, pentru ei, este loc de revoluţie firească, revoluţie care nu caută culmi ideologice epatante, ci, disperată de entuziasmul zilnic obligatoriu, caută să revină la o normalitate relaxată. O astfel de revoluţie presupune dislocarea violentă a societăţii aflată pe o orbită bolnavă (fie şi măcar dislocarea forului interior) şi, s-ar presupune după etimologia cuvântului, re-întoarcerea sa la un statutul considerat punct de referinţă al justeţii. Condiţia esenţială, însă, e ca tulburările pe care le aduce să fie de scurtă durată, pentru ca societatea să-şi reia parcursul de creştere organică, firească. Într-un sens, o astfel de revoluţie e mai degrabă ca o anti-revoluţie (chiar o “revoluţie conservatoare,” precum Revoluţia Engleză sau cea Americană), un rău scurt şi necesar care caută să se dizolve cât mai curând, pentru ca societatea care a pornit-o să nu mai aibă nevoie de o revoluţie (în această privinţă, sunt pe deplin tributar gândirii lui John Locke).

Iar dacă este să vorbim despre revoluţii interioare, cred că, mai degrabă decât “Power to the people!” sau “Hasta la victoria siempre!”, singura care contează este cea consfinţită de “Săvârşitu-s-a.” (Ioan 19,30). Numai aceasta ne-a readus pe toţi la adevărata umanitate, cea îndumnezeită – dar nu ca pe o gloată împinsă cu forţa, ci pe fiecare în parte, concomitent.

Cu respect,
Un Burke-ian

"The last temptation is the greatest treason:
To do the right thing for the wrong reason."

(T.S. Elliot - "Murder at the Cathedral")