Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Zona Membri

Puzzle 3.2


Mircea Laslo

Vineri, 11/05/2007 - 01:13
TextText mai micText mai mare
Adauga cu AddThis

O altă parte a festivalului a fost fenomenalul Kinomuseum – un program organizat tot de un curator, teribil de britanicul Ian Wright, care a invitat artişti şi curatori din toată lumea ca să-şi expună concepţiile şi arhivele. Din nefericire nu am putut să merg decât la două proiecţii organizate în cadrul acestei „felii” de festival – una din ele prezentând filmul „Screening room” al lui Dan Graham şi două lucrări ale Marinei Abramovici (Cleaning the Mirror 1 şi 2) – fiecare din ele capodopere ale video-art-ului, ridicate însă la pătrat de ideea genială a domnului Wright de a le prezenta în cadrul aceleiaşi proiecţii, separate doar de o mică sesiune de întrebări.

E greu de descris sentimentul căpătat de spectator la sfârşitul prezentării – cel mai uşor îmi este să-l asemuiesc unei selecţii de concert care face evidente legăturile dintre compozitori aparţinând unor curente diferite – continuitatea astfel revelată repotenţează fiecare lucrare în parte şi consolidează întregul ca o operă de artă de sine stătătoare, ca un colaj.

Marina Abramovici realizează în cele două filme prezentate, filme incluse iniţial într-o instalaţie video, o juxtapunere atât de expresivă a organicului animat şi a organicului mort (mâinile artistei, pline de dexteritate, spălând cu migală un craniu în primul film, trupul gol şi viu pe care se suţine un întreg schelet, mişcat în mod lugubru de ritmul respiraţiei în cel de-al doilea) încât efectul este visceral şi destul de greu de suportat pentru toate cele treizeci de minute ale proiecţiei.

Dealtfel în cadrul discuţiei a fost semnalat faptul că în instalaţia pentru care au fost menite a diminuat mult acest efect, pentru că dădea posibilitatea spectatorului de a merge pur si simplu mai departe pe culoarul expoziţiei după câteva secunde.

Senzaţia destul de incomodă dată de această asociere a entropiei materializate planând asupra celor mai primare semne de viaţă pe care un organism le dă a fost cu atît mai hipnotică, iar modalitatea simplă şi la obiect a realizării a creat o atmosferă rezervată exclusiv instanţei în care o operă de artă comunică direct şi cu un impact deosebit o stare, provocând un fel de comuniune intelectuală şi emoţională între martori - momentul naşterii unei amintiri.

Spuneam că filmele în sine au fost minunate, dar că asocierea lor le-a revitalizat mesajul – „Screening room” este tot un vanitas video, o punere în perspectivă a spectatorului în raport cu propria sa existenţă, prin mediul filmului. O descriere de bază ar fi suficientă pentru ca relata o parte reprezentativă din potenţialul acestei producţii: ea trebuie filmată din nou pentru absolut fiecare sală în care urmează să fie proiectată şi constă în perspectiva unui om care se apropie de intrarea în cinematograf, intră în sala respectivă şi priveşte ecranul de proiecţie alb – zoom până în pânza albă şi final.

Filmul provoacă imediat o serie de gânduri în spectator – iluzia că el se petrece exact în momentul vizionării se păstrează în continuare şi privitorul se proiectează involuntar pe sine într-un viitor în care el nu mai e, dar acest moment banal şi adevărat din existenţa sa este păstrat şi este complet lipsit de orice sens pe de o parte şi plin de o valoare inestimabilă pe de alta.

Subtilitatea acestei perspective, în contrast cu forţa elocventă a instalaţiei Cleaning the mirror. Paradoxul stă tocmai în faptul că elementul narativ şi cel experimental/concenptual au fost atât de bine echilibrate în aceste lucrări vechi de zeci de ani, pe când filmele prezentate în festival, vechi de maximum doi ani, au fost pare-se construite ignorându-se de cele mai multe ori ceea ce eu consider a fi provocarea principală a scurt-metrajului: testarea capacităţii de a comprima o poveste în restricţiile temporale ale unui film de maximum cincisprezece-douăzeci de minute.


Spacer Spacer